Fata din tren

Capitolul 1

15 decembrie, 7:15 A.M.

Era teribil de frig în acea dimineață. Mi-am adâncit mâinile în buzunare și m-am lăsat pe spate, apoi am oftat puternic. Cât avea să mai dureze? Aștept aici de 15 minute, dar pare o veșnicie, iar vremea nu mă ajută. ''Mai rabdă puțin, Soph, după ziua asta, viața ta se va schimba'', îmi repetam în gând ca să uit de frigul care îmi ajungea până în oase.

N.A: Viața ei chiar era pe cale să se schimbe, însă nu chiar așa cum se aștepta ea :)

Niciodată nu m-aș fi gândit că voi ajunge să locuiesc în New York. Și cu atât mai puțin să am și jobul de vis acolo. Mereu mi-am dorit să fiu traducător. De când eram mică, visam să fac asta, și mă imaginam lucrând într-o firmă de renume. Ei bine, visul meu se împlinește astăzi. Însă cu o mică întârziere. Trenului îi ia o veșnicie să ajungă.

- Hei, frumoaso, ai un loc și pentru mine pe banca aia? aud o voce ușor răgușită în spatele meu și mă întorc.

Era un băiat destul de înalt, cu ochi verzi, sticloși, iar albul zăpezii îi făcea să iasă în evidență. Avea un mic rânjet în colțul gurii, iar asta mă irita puțin. Totuși, ca să nu fiu nepoliticoasă, m-am dat puțin la o parte și i-am făcut loc. Fie ce-o fi...

- Și deci, unde călătorește o fată așa frumoasă ca și tine? Singurică? pusese accent pe ultimul cuvânt.

- New York. Da, sunt singură. Nu, nu vreau să îmi ții companie. Nu, nu am nevoie să îmi ții de cald. Nu, nu am nevoie de numărul tău de telefon. Acum, dacă mă scuzi, am să plec. spun în timp ce mă ridic de pe bancă și apuc mânerul valizei, apoi încep să o târăsc în spatele meu în timp ce mă îndrept spre peron.

După încă câteva minute lungi de așteptat, trenul a sosit, iar eu m-am urcat în el, bucuroasă că am scăpat de străinul amorez. Am înaintat pe peron, apoi am intrat în compartiment.

- Vreți niște ajutor cu bagajele? aud o voce familiară din spatele compartimentului.

Te rog nu-mi spune.. Oh Doamne, e el. Dar cum..?

- Ce..? Ce cauți aici? Mă-mă urmărești? Ciudatule! am strigat, iar el a început să râdă. Ce era așa de amuzant?

- Nu mi-ai spus numele tău.. Eu sunt Harry. Încântat de cunoștință. spune și îmi întinde mâna, iar eu ezit un moment, apoi decid să îi întind și eu mâna mea, după care o strâng puțin și o scutur, în semn de salut.

- Sophia. murmur încet și mă retrag pe canapeaua de la geamul compartimentului.

Am decis să nu mă las deranjată de acest Harry, așa că mi-am scos o carte din valiză și am început să citesc. A durat cam cinci minute până ca domnul Harry să îmi invadeze iar intimitatea. S-a așezat cam la 10 centimetri de mine și îi puteam simți răsuflarea pe ceafa mea, căci se străduia să vadă ce citesc. Am închis cartea și am trântit-o lângă mine, apoi mi-am întors privirea la el. Părea așa de inocent, dar nu știu ce intenții ascunse avea.

- Care. Este. Problema. Ta? am rostit sacadat acele cuvinte, enervată la culme de prezența lui. Îmi invadezi spațiul personal. De ce? De ce nu vrei să mă lași în pace, pentru numele lui Dumnezeu? am țipat, aruncându-mi mâinile în aer.

- Mă plictisesc. răspunse el cu un calm de nedescris în voce. Asta mă enerva și mai tare.

- Oh Doamne, nu ai putea să citești o carte sau să asculți muzică sau orice altceva în afară de a sâcâi un om?

- Ești frumoasă când te enervezi. îmi răspunde, cu același calm care mă scotea din sărite.

Dintre toți oamenii din această lume, a trebuit eu să mă întâlnesc cu el aici?

Perspectiva lui Harry

Să îl ia naiba pe ăla care a inventat frigul! Sunt cam - 20 de grade momentan, și simt cum îmi îngheață sângele în vine. Oh, rahat! Am verificat tabela cu mersul trenurilor și nenorocitul ăsta de tren ajunge abia în 10 minute. Aș putea la fel de bine să fac hipotermie în timpul ăsta dar hei, nimănui nu îi pasă.

În timp ce stăteam zgribulit de frig pe o bancă, am zărit un mod de a-mi omorî timpul. Era o fată care stătea la două bănci depărtare de mine. Sub căciula groasă gri pe care o purta, am putut zări două fire blonde ușor ondulate. Ochii ei albaștri priveau pierduți în zare, iar buzele i s-au întredeschis, lăsând să iasă un abur rece. În subconștientul meu a apărut o dorință de a intra în vorbă cu ea. Zis și făcut, m-am ridicat și am mers spre ea.

Ca un prostănac ce sunt, în loc să încep conversația ca un om normal, am folosit cea mai ieftină replică de agățat.

- Hei, frumoaso, ai un loc și pentru mine pe banca aia? spun și rânjesc ușor. Bravo, Harry, oficial poți primi diploma pentru cel mai mare idiot.

Ea s-a mutat mai în dreapta ca să-mi facă loc, iar eu am continuat cu replicile mele proaste (Dumnezeu știe de ce făceam asta, era clar că îmi distrug orice șansă ca ea să mă considere un om în deplinătatea facultăților mintale).

- Și deci, unde călătorește o fată așa frumoasă ca și tine? Singurică?

Am accentuat ultimul cuvânt. Doamne, cineva să mă oprească. Probabil crede că sunt un psihopat sau un pervers.

După cum mă așteptam, ea mi-a dat o replică din care ieșea faptul că este total iritată de comportamentul meu, apoi s-a ridicat și a plecat. Ugh, genial, ce pot spune. Doamne, ce mi-aș dori să încep din nou o conversație cu ea și să par un om normal.

În fine, trenul ajunge, iar eu mă urc în el, și îmi ocup locul în compartiment, gândindu-mă la cât de prost pot să fiu uneori. Fata asta chiar e specială, e singura care mi-a refuzat ''avansurile''. Iar acest fapt mă intrigă. Am fost scos din gândurile mele de un sunet de pași urmat de târâitul unei valize. Mi-am ridicat privirea din pământ și am simțit că inima îmi ajunge în stomac. Era ea. Fata blondă cu care am conversat mai devreme, dacă se poate spune așa. Amândoi eram la fel de surprinși că ne revedem, însă ea era foarte supărată. Zicea ceva de genul că sunt un ciudat, că o urmăresc, nu îmi amintesc exact cuvintele ei, căci eram prea uimit de faptul că mi s-a dat a doua șansă pentru a o cunoaște.

- Nu mi-ai spus numele tău.. aproape șoptesc, cuvintele parcă nu voiau să iasă din gura mea.

- Sophia. murmură încet, apoi se retrage în colțul compartimentului, deschizându-și o carte.

Clar, voia să mă ignore. Totuși, eu nu am renunțat și am încercat să văd ce carte citește. M-am așezat lângă ea și mi-am întins puțin gâtul ca să pot să văd mai bine ce citea. Bine, posibil să fi exagerat puțin, căci reacția ei imediată a fost să se ridice în picioare și să țipe la mine. Din nou, nu ascultam cu atenție cuvintele ei, căci eram preocupat să o admir. Doamne, ce frumoasă e când se enervează!

Dintre toți oamenii din această lume, am avut eu norocul să mă întâlnesc cu ea?