2018:The Story Behind The Story

Capitolul 3

    "He's an angel with a devilish soul."

M-am trezit cu o durere de cap îngrozitoare și cu un țiuit în urechi asurzitor. Capul îmi vâjâia, privirea îmi era încețoșată. Întreg corpul îmi era supus unei presiuni incredibile și simțeam cum oasele și mușchii îmi sunt pe cale să cedeze. Am gemut când am încercat să mă ridic în fund, așa că m-am întins la loc pe salteaua tare și incomodă ce mi-a ținut companie toată noaptea. Eram o epavă sau cel puțin mă simțeam ca una. Nu am putut dormi nici pentru câteva minute, imaginile cu acel băiat prăbușindu-se la pământ derulându-se în mintea mea tot timpul. Mi l-am imaginat cum, întins pe jos, mă implora pentru ajutor sau cum îmi spunea cât de mult mă urăște sau cum plângea uitându-se la mine îndurerat. M-am gândit la familia lui și la cât de rău se vor simți când vor afla de moartea fiului lor. Nu vor putea trece niciodată peste asta cum nici eu nu am putut trece peste moartea mamei. Se vor învinui că l-au trimis aici sau că nu au fost lângă el pentru a-l putea ajuta. Și vor vrea să se facă dreptate pentru fiul lor, iar eu și cu Kate vom fi distruse. M-am gândit la prietenii lui care cred că noi suntem criminalele și la faptul că vor vrea răzbunare pentru el. Nu am încredere în tipul dubios care ne-a spus să uităm tot ca și când ne-ar fi scăpat de probleme. Nu îl cunoșteam, ne-ar fi putut minți foarte ușor și în plus, nu ar avea nici un motiv să ajute două necunoscute care teoretic i-au omorât prietenul. Sunt sigură nu mi-a crezut povestea și sunt sigură că o să caute adevărul. Iar noi două nu vom scăpa de asta. Nu vom putea demonstra niciodată că nu am fost noi, iar asta era ceea ce mă înspăimânta cel mai tare. Să fiu acuzată pentru ceva ce nu am făcut, să fiu judecată ca o criminală ce nu sunt și să execut o pedeapsă ce nu îmi este cuvenită, pentru că știu că nu eu am făcut-o.

-Bună dimineața, se aude o voce veselă ce m-a scos din gânduri și m-am ridicat pe coate încercând să mă uit în direcția din care venea.

-Neața. Vocea îmi era răgușită și gâtul mă ustura îngrozitor de rău. Sunam ca și când eram pe moarte.

-Cum ai dormit? Încercă Kate să facă conversație.

Avea un zâmbet destul de greu de ignorat pe fața ce îi era senină. Era deja machiată, avea părul desprins ceea ce era destul de surprinzător și mirosul ei inconfundabil de zmeură îmi dăduse de înțeles că făcuse duș. Era îmbrăcată cu una din bluzele ei preferate și o fustă scurtă, roșie, ce se mula perfect pe corpul ei. În picioare avea o pereche de cizme lungi ce îi ajungeau până la genunchi, iar pe mâini purta o sumedenie de brățări.

-Nu am putut dormi, șoptesc mai mult cuvintele și încep să tușesc.

-Ești bine? Mă întrebă îngrijorată, repezindu-se să-mi aducă un pahar cu apă.

L-am dat pe gât repede și i-am mulțumit. Încă mă ardea gâtul și în gură începeam să am un gust ciudat de vomă. M-am strâmbat în sinea mea.

-Da, nu mor azi. Tu cum ești? O întreb așteptând un răspuns pentru starea ei de spirit surprinzător de bună.

-Păi am scăpat, nu? Adică tipul acela ne-a ajutat pentru că ne-a crezut. Nu avem de ce să ne mai facem griji. Cel mai probabil o să ne contacteze mai încolo pentru a ne spune că totul e ok. Trebuie să fim optimiste.

Aproape că uitasem de partea asta a comportamentului ei, în care mereu vede doar ceea ce este bun dintr-un incident. Mereu așa pozitivă. Totuși îmi plăcea să o văd fericită și cu picioarele în lumea ei fără griji, așa că nu aveam de gând să stric asta. Atâta timp cât ea era bine, eram și eu. Mă puteam ocupa de treaba asta și singură.