Sunt aici pentru un motiv

Capitolul 17

Asta nu era bine deloc. Jung Su se repezi către ușă și ieșind pe holul luminat, se îndreptă către camera lui An Na. Ciocăni puternic. Din interior nu se auzea nimic. Niciun sunet. Era sigur că ea era acolo. Dar de ce nu spunea nimic? Ce avea? Îi era rău oare? Continuă să ciocăne, strigând-o. Câteva capete nedumerite și enervate se iviră de la diferite uși.

- Este miezul nopții, pentru numele lui Dumnezeu! Ești la un hotel. Rezolvă-ți problemele amoroase în altă parte, străine, bombăni un domn în vârstă.

- Așa este, fu de acord o doamnă, trântind ușa camerei, în semn de protest.

Jung Su îi ignoră.

Din interiorul camerei, An Na auzea înfundat strigătele lui Jung Su. Se întreba ce are de o strigă în halul ăla. Părea că visează, dar în același timp, părea atât de real. Enervată că nu o lasă să doarmă, dădu să se ridice pentru a-l potoli, dar puterile nu o ajutară deloc. Simțea o amorțeală ciudată, iar întregul cap îi bubuia, scoțând-o din minți. Cu greutate, se ridică pe picioare, sprijinindu-se de perete pentru a-și alunga amețeala. Ce era cu ea? Luase vreun medicament greșit? Simți cum picături mari de transpirație îi brăzdau fruntea și se lăsau în jos pe lângă tâmplă. Și le șterse cu dosul palmei. În momentul în care deschise ușa, simți cum ultimele puteri o părăsesc, așa că vru să se sprijine de ceva, dar mâna ei căzu în gol, iar ea se trezi prinsă de două brațe puternice înainte de a lovi podeaua dură. Ridică privirea și îl zări pe Jung Su, privind-o îngrijorat, cu câteva urme de disperare.

- An Na, ce-i cu tine? Ce s-a întâmplat? îl auzi ea strigând și îi venea să-i spună să nu mai urle în urechea ei, dar vorbele nu îi ieșeau pe gură. Doar închise ochii și își sprijini capul pe umărul lui. Nu mai conta că se afla întinsă pe podea, voia doar să doarmă. Îi era somn și foarte frig.

Jung Su o ridică. Starea ei era gravă, iar el simțea căldura puternică emanată de corpul ei. Trebuia să o vadă un medic urgent. Intră în camera ei și după ce o așeză pe pat, sună ambulanța și căută geaca pe care o avea pe ea mai devreme. Îi ridică telefonul de pe jos și îl băgă în buzunarul lui. Apoi, ridicând-o pe An Na, porni către lift, pentru a fi deja jos când ambulanța va ajunge.

- An Na, te rog... trebuie sa mai rabzi puțin, îi zise el în timp ce îi atingea fruntea cu obrazul, simțind pentru prima dată că liftul merge prea încet.

Ieșind în răcoarea serii exact la momentul în care ambulanța oprea la intrarea principală, Jung Su o încredință medicilor care imediat se agitară în jurul ei pentru a-i verifica starea. Jung Su fu pentru o clipă exclus din cercul care se formase în jurul fetei și încerca să privească peste umerii medicilor, trosnindu-și încheieturile degetelor de nervozitate. Șoferul ambuțanței se întoarse căre el și îi zise:

- Trebuie dusă la spital. Sunteți tutorele ei?

- Da.

- Atunci, va trebui să veniți cu noi pentru semnarea diferitelor documente și pentru a vi se spune diagnosticul final.

- Sigur, zise acesta, urcându-se alături de ea în ambulanță.

La spital, unul dintre medicii care erau de gardă pe secția de Urgențe veni, alergând, către ei.

- Ce s-a întâmplat? rosti el, în chineză.

- Nu știu exact. Am sunat-o și în timp ce vorbeam cu ea, probabil i-a venit rău. La câteva secunde după ce mi-a deschis ușa, și-a pierdut cunoștința.

Medicul arătă un pat liber unde să o așeze, apoi îi măsură febra cu ajutorul unui termometru, pe care îl scoase din sertarul de lângă el, și i-l puse la ureche.

În timp ce-și potrivea stetoscopul, ascultându-i bătăile inimii, medicul îl privi pe Jung Su.

- Cum este? întrebă, îngrijorat.

- Nu tocmai bine. 39,1.

- Cum de este atât de mare? Era bine puțin mai devreme când am văzut-o.

Doctorul se uită la el, înțelegându-i îngrijorarea, și îl întrebă ce a făcut An Na în ultimele ore. Jung Su povesti acestuia cum decursese întreaga seară, inclusiv pățania cu apa rece de la duș. Doctorul continua să scotocească și să caute ceva prin sertar. O strigă pe o asistentă și îi ceru un metamizol, pentru a reuși să combată rapid febra. Dupa ce o mai consultă încă o dată pe An Na, se ridică de pe scaun, băgându-și mâinile în buzunar.

Probabil ca este datorata unei raceli mai puternice. A avut frisoane? Da. In drum spre spital acestea s-au intensificat. Ati facut bine ca ati venit. Acum i-am administrat ceva care o sa o readuca la normal. Din cate observ la prima vedere, nu este nimic mai grav de atat, dar , ar fi bine, sa mergeti la un control mai amanuntit daca vor aparea si alte simptome. Probabil ca va dormi in urmatoarele cateva ore si ii va scadea si febra. O tinem sub observatie. Am inteles. Va multumesc. Va rog sa mergeti sa completati fisa de la receptie. Acum, voi pleca.

Medicul se inclina, iar Jung Su ii urma exemplul. Dupa ce acesta pleca, Jung Su, se intoarse catre An Na. Ii puse o mana pe frunte. Intr-adevar, medicamentul probabil ca incepuse sa-si faca efectul, deja. Sau era doar imaginatia lui, care ar fi vrut ca An Na sa fie bine in urmatoarea secunda. O inveli mai bine, apoi se retrase si porni catre receptie pentru a completa fisa medicala si a plati costurile.

Intorcandu-se, se aseza pe scaunul pus de catre asistenta langa patul lui An Na. Isi privi ceasul. 00:52. Trecuse ceva timp de cand An Na facuse dus. Stia ca asta era cauza. Faptul ca statuse in frig atata timp, cu parul ud. Daca isi amintea bine la ora 23 si jumatate o sunase. Nu trecuse nici macar o ora si jumatate de cand ii urase "noapte buna". Dar de ce se instalase asa repede febra? Avea vreo sensibilitate? Oare suprasolicitarea o obosise intr-atat incat de la o simpla baie cu apa rece sa ii fie atat de rau?

Privind-o cum doarme, se gandi de cat timp nu mai dormise asa profund. Probabil ca munca de detectiv nu era cea mai usoara. Oare cum putea o fata sensibila sa faca o munca atat de dura? Oare si ea purta, permanent, o arma cu ea? Ca in filmele americane? Alerga dupa criminali care savarsisera crime dizgratioase? Fara frica? In minte ii rasunara vorbele ei, de cand mergeau pe jos, dupa ce plecase taxiul " Sunt un detectiv. Detectivii nu se tem de nimic." Oare chiar asa era? Chiar nu ii era teama de nimic? Sau fusese nevoita sa nu se mai teama de nimic?

Parul negru i se raspandise dezordonat pe perna, iar un fir razlet ii cadea pe fata. Pieptul i se ridica usor, in ritmul respiratiei, iar mainile albe ii atarnau pe langa corp. Jung Su ridica instinctiv mana, vrand sa-i indeparteze suvita. Dar, si-o retrase. Nu mai facuse asta pana atunci. I se parea ciudat. Chiar daca avusese cateva "posibile"partenere, acestea aveau grija ca totul sa fie perfect la tinuta lor, asa ca posibilele fire razlete nu-si aveau locul la ele. Se gandi ca parul nu o deranja prea tare, avand in vedere ca dormea asa de bine. Se rezema de spatarul scaunului. Nu avea niciun chef sa mearga la hotel. Si, pana la urma, nu ar fi putut sa o lase aici. Chiar daca stia ca se va descurca. Tot trebuia sa fie cineva cunoscut langa ea cand se va trezi. Chiar daca el era probabil doar cu putin mai cunoscut decat medicul care tocmai se ingrijise de ea.