Eliza este o fata de 16 ani , care a fost mințită toată viața ei ca părinții ei au murit cand era mică. Ea, de fapt , este mostenitoarea unui regat al dragonilor. Părinții ei sunt in viața si au nevoie de ea.
Va putea Eliza sa își salveze părinții...
Lupta începuse. Toți atacam cu tot ce aveam. Însă Demantis Syrera și Nyemiria erau prea puternici. Aveam nevoie de Eliza, dar ea nu mai era. Trebuia să fim puternici. Luptam orbit de furie. Pur și simplu sperăm că Eliza o sa se trezească în mod miraculos. Eram doborâți unul câte unul, iar și iar, dar nu ne opream din luptat. Acum erau mai multe în joc, nu doar soarta Sotoriosului dar și răzbunarea vieții Elizei.
-Nu mai sunteți atât de puternici fara prințesa voastra iubită. spuse batjocoritor Syrera.
In momentul ăla am simțit că explodez. Am atacat-o direct pe Syrera, dar ea m-a doborât. Sunt puternici. Nu aveam cum sa facem față la așa ceva.
Tot ce îmi doream era sa o văd pe Eliza că iese din lacul ăla nenorocit și ne salvează pe toți. Lupta trebuia sa continue.
*Perspectiva Elizei*
Eram într-un loc ciudat. Pluteam, într-o beznă totală. Nu se auzea nimic. Nu vedeam nimic. Nu simțeam nimic. Nici măcar vocea mea interioara nu o mai auzeam. Îmi era frica și în același timp simțeam că inebunesc. Deodata am bufnit in plâns. Ori cât suspinăm și țipam, nu se auzea nimic. Nu îmi simțeam nici măcar lacrimile de pe fața. Oare chiar plângeam? Ce se întâmplă cu mine? Ce e locul ăsta? Deodata am simțit cum cad cu o viteză imensă. Nici nu eram sigura daca chiar cădeam. Dar aveam o senzație de gol în stomac. Sub mine ușor ușor se formă un punct de lumina minuscul, apoi se făcu un pic mai mare, apoi și mai mare, și tot așa până când efectiv lumina a înlocuit întunericul. In sfârșit puteam să văd, sa simt, sa aud, sa miros, sa vorbesc.
Mă plimbam prin locul ăsta nou și mă întrebam cum am ajuns aici. Și cel mai important, unde îmi sunt dragonii? Am incercat sa îi chem, dar in zadar. Aici nu era nimeni, și totuși mi se părea atât de cunoscut locul ăsta.
Tot mergând așa pe holuri in fața mea apăru o ușă, o ușă imensă, decorata cu tot felul de pietre prețioase, fire de aur, diamante, rubine, și multe altele. Nu puteam să nu intru. M-am apropiat ușor de ușă și am deschis-o la fel de lent. Înăuntru totul îmi părea atât de cunoscut, de parcă aș mai fi fost aici, dar cumva știam că nu am mai fost aici, cel puțin nu fizic, cumva doar mintea și spiritul meu au mai fost aici, nu și corpul.
Deodata mi-a picat fisa. Eram pe Sotorios. In sala tronului. Nu puteam să cred că nu mi-am dat seama mai devreme. Sunt acasă. Dar e imposibil, războiul nu s-a terminat, Syrera, Demantis și Mama nu au fost învinși.
Brusc, am simțit o mână pe umărul meu. Am vrut sa atac, dar când m-am întors mi-am dat seama că nu era nevoie. In spatele meu era un bărbat cu o barbă deasă, niste haine regale, și o coroană pe cap. Era tata.
Dar tata nu a fost ucis, de mama? Atunci cum de e aici? Nu înțeleg. Asta înseamnă că și eu sunt moartă? Ăsta este cumva Raiul? Ce îmi scapă?
-Dupa 16 ani in care nu mai văzut niciodată, primul lucru pe care îl faci este sa te pui pe gânduri? Of of. spune tata.
Eu m-am uitat la el puțin cam nedumerită și totuși un pic vinovată. Cam avea dreptate. După 16 ani singurul lucru pe care îl fac este sa stau și să mă uit la propriul meu tată și să mă gândesc cum naiba e posibil. In momentul ăla am rosit puternic. Dar sinceră să fiu chiar nu știam ce trebuie sa fac. Sa fac o plecăciune? Să îl îmbrățișez? Ce naiba? Ok, oficial pot fi considerată cea mai idioată persoană.
-Scuze tati, dar, e puțin... cam greu de procesat. am spus eu.
-Nu-i nici o problema, scumpa mea. Acum vino și îmbrățișează-ti tatăl.
M-am dus și l-am îmbrățișat. Era o senzație plăcută. Că și cum nimic nu ar mai conta. Că și cum în sfârșit as fi fost acasă.
-Tati? Cum am ajuns aici? Sunt cumva moartă?
-Moartea și viața sunt doua lucruri identice, dar în același timp opuse. Un Yng și Yang, un bine și un rău. Spune-mi unde suntem acum?
-Pe Sotorios.
-Foarte bine. Ști cum se călătorea prin Sotorios înainte de război?
-Nu. Cum?
-Cu dragoni sau trehesalii.
-Ce sunt Trehesalii?
-Cu Trehesalii erau transportați oameni de rând. Iar cu dragonii erau transportați cei cu sânge albastru, cei de vita nobilă.
-Dar ce legătură au toate astea?
-Pai poți să alegi. Te poți duce cu un dragon înapoi la prietenii tai, sau poți să vi cu mine cu un trehesal. Alegerea îți aparține.
-Imi pare rău tati, dar chiar trebuie sa mă întorc, Sotoriosul are nevoie de mine.
-Inteleg. Acum du-te. Încalecă dragonul, va ști el unde sa te duca.
-Multumesc tati, te iubesc.
-Si eu te iubesc scumpa mea.
*Perspectiva lui Andrew*
In ciuda dureri continuam sa luptăm. Eram doborâți și obosiți. Nu mai puteam continua mult.
Am văzut dragonii Elizei cum zboară în cerc deasupra lacului. Deodata au intrat țintă în lac. Din lac a ieșit o lumină foarte puternica. Nimeni nu mai lupta. Ușor ușor Eliza ieșea din lac. Era incredibil. Drogon a zburat spre ea cu viteza și cumva a dispărut în corpul ei. Eliza a fost înconjurată de lumină și apoi ochii ei s-au deschis.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
-Nimeni nu îmi atacă poporul și scăpa nepedepsit. spuse Eliza pe o voce mai groasă.
A început să se lupte cu toți trei de una singura. Era foarte puternica. Acum se lupta cu Demantis.
-Soraka, creează cea mai mare lumina pe care o poți crea și apoi arunc-o spre mine. a zis Eliza.
Zis și făcut. Eliza a folosit lumina și l-a făcut pe Demantis sa se transforme in cenușă. Acum era rândul Syrerei.
-Andrew, fa același lucru dar cu apa.
Zis și făcut. Syrera a avut aceeași soartă că și Demantis.
-Acum suntem doar noi doua, mami.
-Cea mai bună sa câștige.
Nici nu mi-am dat seama ce se întâmplase, că Nymeria dispăruse.
