Umbrele trecutului nostru

Capitolul 9

Na Young se opri dintr-o dată si se uită în jurul ei. Agenții SWAT erau peste tot, unii îi înconjuraseră, alții stăteau pe jumătate ieșiți din mașini și cu armele proptite de portierele deschise. Întotdeauna i se păruse palpitantă viața acestor oameni, iar scenele pe care le văzuse în serialele de acțiune și toate cărțile citite despre acești agenți îi treziră admirația și urmărea de multă vreme oportunitatea de a-i cunoaște. Dar nu așa! Nu în bătaia armelor lor.

Ușa de urgență din spatele ei se deschise cu brutalitate, iar ceilalți agenți năvăliră în curte. Na Young și suspectul se aflau în centru. Pe fețele agenților se putea observa încordarea și nedumerirea pentru care în cercul lor se afla o femeie.

Suspectul se oprise și măsura cu privirea toți agenții, furios și cu ochii roși. Se întoarse și atunci o descoperi pe Na Young care stătea la câțiva pași de el, cu mâinile ridicate și răsuflând puternic, datorită alergării până aici. Dintr-o singură mișcare, acesta o trase către el și din câteva mișcări amțitor de rapide, ea se trezi imobilizată de brațul acestuia care îi îngreuna respirația și simți metalul rece la tâmplă. Simțea în spate pieptul bărbatului care se ridica și cobora rapid, trădând tensiunea acestuia. Era de-a dreptul îngrozită acum. De ce fusese atât de naivă, chiar inconștientă, să urmărească un criminal?! Și când te gândești că e pe cale să moară doar pentru o amărâtă de știre. Își aminti cuvintele colegilor ei care râdeau spunându-i că își va găsi sfârșitul căutând o știre bună. Ar fi trebuit să îi asculte.

Teama o cuprinse și chiar dacă și-ar fi dorit să fie mai puternică, mai optimistă, nu putea. Situația o depășea, și-ar fi dorit să poată avea tăria de caracter să își impună să creadă că va fi bine. Ducă-se toate scenele din seriale care arătau dibăcia cu care agenții reușeau să prindă vinovatul, fără să rănească victima. Nu exista așa ceva. În situația de față, probabilitatea cea mai mare era în defavoarea ei. Toți din jurul ei aveau o armă, mai puțin ea. Normal că va fi prima care va muri. Picioarele ei abia o mai susțineau. Ochii o înțepau, dar nu voia să plângă. La ce i-ar fi folosit toată lamentația?

Și atunci glasul bărbatului bubui în urechile ei.

- O să trag, dacă nu vă dați la o parte, zise, în timp ce își agită arma prin fața ochilor ei.

Comandantul echipei SWAT își duse difuzorul la gură și spuse:

- Domnule, lasă arma jos. Haide să rezolvăm asta după ce lași arma jos și dai drumul fetei.

- Credeți că mă las prostit? Să arunc arma jos în fața agenților speciali cu armele îndreptate spre mine? Nu, urlă el. Nu vă fac jocul.

- Este cel mai bine. Haide să rezolvăm asta fără vărsare de sânge. Repet, lasă arma jos și pune-ți mâinile la ceafă.

Na Young simți cum bărbatul începe să fie și mai tensionat, situația îl depășea și asta îl făcea nervos, incapabil de a mai gândi corect. Ar putea face o greșeală din moment în moment, iar cea mai groaznică putea fi aceea că ar fi descărcat arma, fără să realize, fix în tâmpla ei.

Se uita pe fețele tuturor agenților, implorându-i din priviri să facă ceva. Le putea citi încordarea și vedea concentrarea din ochii lor atunci când își fixau ținta și își strângeau degetele în jurul armei. Își trecu privirea de la un agent la altul, încercând să răzbată prin figura lor serioasă și impasibilă o urmă de umanitate. Dar erau oameni care, zilnic, munca lor era să lupte, să ia parte la cele mai dificile misiuni și erau cei care vedeau cele mai groaznice lucruri. Erau oameni cărora li se cerea cât mai puțină umanitate. Erau oameni prin ale căror vene circula sânge rece. Oameni antrenați să devină mașinării de luptă. Na Young știa toate astea, dar căuta disperată să găsească în spatele echipamentului negru și în spatele tuturor măștilor lor, o urmă de compasiune, milă, ceva. Orice sentiment uman.

Părea că clipele nu mai trec, iar ea se află captivă de o eternitate. Și când simți că inima ei va ceda dacă nu se întâmplă ceva, ochii ei întâlniră ochii unui agent, care nu era cu nimic deosebit de ceilalți. Avea aceași figură serioasă, imposibil de pătruns, ale cărui degete erau pe trăgaci, pregătit oricând să tragă. Dar, ochii lui... Erau diferiți. Poate că încercase să se debaraseze de orice emoție umană, cât asistase la scena asta, dar ochii lui spuneau total altceva. O priveau atent, parcă temându-se pentru viața ei. Parcă totuși încerca să găsească o modalitate prin care să o scape. Sau era doar impresia ei, dată de frica și panica determinându-i creierul să îi joace feste?

Dar mai conta acum? Chiar dacă creierul îi juca feste, mai bine spera în ceva ce nu există. Măcar se agăța de ceva. Dacă nu se agăța chiar și de o mică fărâmă de speranță, știa că nu avea să mai reziste. Îl fixă pe agent cu privirea. Îl imploră din priviri să facă ceva. Își promitea că nu va mai fi naivă, că nu va mai căutea cazurile palpitante, va trăi o viață liniștită, scriind webtoon-uri, doar să scape de aici. O lacrimă i se rostogoli pe obraz, iar ea închise ochii. În tot acest timp, cât gândurile ei zburaseră frenetic, comandantul încercase orice metodă prin care să intre în tratative cu vinovatul. Dar acesta nu se lăsase, ba chiar își întețea strânsoarea din jurul gâtului ei și nu era departe momentul când comandatul va lua decizia decisivă. Și atunci totul se va sfârși.

Deschise ochii din nou, privind fața agentului. În secunda următoare, aerul fu străpuns de sunetul glonțului care fusese îndreptat către ea. Simți durerea ascuțită care îi străpungea umărul. Strânsoarea bărbatului slăbi, iar acesta căzu în genunchi în spatele ei, urlând. Picioarele ei cedară și căzu jos. Instinctul ei fu să se sprijine pe mână în cădere, dar aceasta cedă sub greutatea corpului, iar Na Young simți asfaltul rece atingându-i fața. Privirea i se încețoșase și nu știa cât de grav era rănită. Putea vedea doar picioarele agenților încălțate în bocanci și armele care le atârnau în mână. În spatele ei, auzea strigătele înfuriate ale bărbatului, zbătându-se în timp ce agenții îl încâtușeau, care uneori erau interferate de gemete de durere. Se părea că nu era atât de grav rănit, dacă avea puterea să strige. Dar asta pentru că glonțul o lovise din plin pe ea. Poate că va muri, pentru că încasase glonțul în locul unui criminal.

Niște mâini puternice o prinseră de braț, zgâlțâind-o și fâcând ca mii de ace dureroase să îi străpungă locul rănii. Vocea lui puternică, răsună printre toate celelalte voci care strigau în jurul ei. Oare era agentul acela? Întredeschise ochii, dar totul era ceață. Părea că îi spune ceva. Dar ce?

- Mă auzi? zise el, întorcând-o și apăsându-i cu ceva rana. Te rog, zii ceva!

Îi putea auzi doar vocea, care îi trăda îngrijorarea. Nu se înșelase în privința lui, avea rămase câteva emoții umane. Încercă să îi spună ceva, dar își simțea gura amorțită. Îngăimă:

- Nu vreau...să...

- Ce? strigă el, apropiindu-se cu urechea de fața ei.

Ea întredeschise ochii din nou, văzându-l aproape de ea. Cu ultimele sforțări, zise:

- Nu vreau .... să ...mor.

- Nu o să mori, auzi ultimele cuvinte ale agentului, care o ridicase de jos și își făcea loc printre ceilalți pentru a ajunge la una dintre ambulanțe care tocmai intra cu girofarurile pornite în curte.

În jurul ei începu o agitație și mai frenetică. Oamenii în negru au fost înlocuiți de cei în roșu. O mască de oxigen i se fixă pe față și simți zdruncinătura tărgii când fu urcată în ambulanță. Un paramedic îi înlocui pansamentul pe rană, dând la o parte materialul pe care i-l ținuse până atunci agentul. Îl văzu îmbibat în sânge și închise ochii. Îi rămânea o singură soluție. Să aibă încredere în cuvintele agentului. Nu avea să moară.