Iluzia iubirii are momente când este mai înălţătoare decât iubirea însăşi... Dar ce te faci când vine momentul adevărului?
Nimeni nu e perfect, toţi facem greşeli însă puţini sunt cei care legat de anumite subiecte, reuşesc să primească diploma pentru prostie iar eu chiar spre ea mă îndreptam.
Eram undeva în clasa a 11-a, intram încet în perioada în care cam toată lumea începea să se streseze, dacă ridicai puţin urechile, deja puteai să auzi sute de poveşti legate de bacalureat şi despre cum ajung toţi pe dealuri cu oile în cazul în care nu reuşesc să ia nenorocita aia de diplomă, fără să-şi dea seama că oricum ar fi, într-un fel sau altul, diplomă pentru prostie tot primeşti şi crede-mă că o diplomă de aia te ajută în viaţă mai mult decât orice.
În cazul în care eşti încă în liceu, te rog să nu transformi diploma de prostie într-un obiectiv mai important decât diploma de bacalaureat. Nu mă înţelege greşit, diploma de bacalaureat e una foarte importantă şi n-o să-ţi dai seama decât după ce o ai şi vezi alţi foşti colegi cum se chinuie să facă ceva. Tu ca om trebuie să încerci să ajungi cât mai sus pe scara socială, să fii cineva, vorba aia. În fine, nu am de gând să-ţi tin teori despre ceea ce trebuie tu să faci pentru că astfel ţi-aş fura şansa de a avea şi tu diplome pentru prostie în mai multe domenii de activitate deci să revenim la subiectul principal.
Ca să-ţi dai seama cam cum stă treaba, în liceu eram genul ăla de elev care prefera efectiv să se distreze şi să facă cât mai puţine. Aveam un dezinteres total faţă de orice asta până în clasa a 11-a când efectiv a aparut ceva pentru care chiar am început să-mi dau interesul. În acel an a început să-mi treacă prin faţa ochilor miss popularitate şi ca să-ţi dai seama la ce mă refer, imaginează-ţi genul ăla de tipă super, ultra, mega populară ce lasă efectiv toată şcoala cu gura căscată, şti? Genul ăla de tipă care o arde la modul "Poţi privi dar nu poţi atinge" ei, asta era ea. Bineînţeles că nu am să-i dau numele real în această poveste dar cred că am putea să-i spunem Mona.
Băi deci şti momentul ăla când efectiv vine Cupidon şi trage în tine cu arcul? Na, păi prima dată când am văzut-o, efectiv mi-a crescut temperatura şi eram la modul "Bă, orice ar fi, trebuie să mă bag în seamă şi să văd ce iese" ca să aflu mai apoi că defapt tipa nu doar că arăta bine, frate era exact cum am spus mai sus dar ca să fiu mai scurt, pe gustul meu şi asta urma să facă lucrurile destul de complicate.
Vezi tu... când apărea o tipă care nu doar să-mi placă, să mă şi atragă, efectiv o dădeam în bară. De ce? Pentru că ori nu aveam curaj să intru în vorbă cu ea, ori mă pierdeam pe parcurs şi uite aşa ca un bou ce eram la vremea respectivă, am lăsat timpul să treacă. Preferam să stau ca un bombalău şi să ma uit la ea şi după ea şi asta destul de mult timp că na, Andrei şi mintea lui nu prea cooperează câteodată.
Bine, trecând peste asta, după ceva timp, mi-am luat inima în dinţi cu tot cu artere ca na, Andrei, şi mi-am făcut curaj să-i scriu şi ghici ce? Da, a răspuns. Acum că mă gândesc, nici nu ştiu de ce mă temeam că primesc seen sau ceva că practic nu eram genul de băiat care să primească seen-uri sau chestii de genul. În fine, a răspuns, am vorbit. Aparent, era vorbăreaţă dar ceva din mine o ardea aiurea şi imi tot dicta că nu am eu şanse cu o tipă de asta.
În capul meu era o contradicţie totală pentru că era mintea mea care era la modul "Bă, du-te culcă-te că eşti palid şi n-ai şanse" şi eram eu care eram la modul "Bă, o fac" şi uite aşa am tot ars-o prost o vreme pentru că vorbeam şi nu vorbeam şi vorbeam şi nu vorbeam şi tot aşa până când nu ştiu cum dar s-a blocat între nişte neuroni şi am ajuns până în punctul în care o visam noaptea şi nu, nu erau genul ăla de vise ude, stai liniştit. Aveam genul ăla de vis romantic în care ne iubeam şi nu mai puteam unul de altul.
Bă, sincer să fiu era fain şi era fain până când efectiv suna alarma care ţinea morţiş să mă trezească şi să îmi şoptească că e momentul să ma trezesc la mirifica realitate şi să mă duc dracu la şcoală că altfel iar o iau la funduleţ cu cureaua de la ceas. În fine, mă trezesc, mă pregătesc încet, încet şi merg spre şcoală. Sincer să fiu, nu aveam nici cel mai mic chef de şcoală. Adică să fim serioşi.. cine dracu are chef de şcoală? Trecând peste asta, am mers totuşi şi practic viaţa mi-o tot arunca în faţă, să mai râdă şi ea cum efectiv nu fac nimic.
Adică gândeşte-te că în fiecare pauză, de cum apărea, în capul meu apărea de nicăieri o famfară şi câţiva suporteri care urlau constant "SALUT-OOOOOO, BĂĂĂĂĂĂ" şi da, cam aşa am fost o perioadă bună de timp dar toate astea până mi-am pierdut răbdarea. O să vezi la ce mă refer mai târziu.
