Norii se scindează, stelele-aruncă aur,
Noaptea-i liniștită, monocromă, totul doarme,
Și, decis, îmi iau libertatea-n coarne
Sub duios cântec de graur.
Tânjesc după ea ca însetatul după apă,
Și-aș bea-o pân' la înecare.
Dar ce cântă, afară, oare?
Și cine, atât de îndârjit, în grădină sapă?
„Cine-mi ești acolo, bătrân nefericit?
Tu chiar nu ai ce face, în ăst miez de noapte?
Du-te de te culcă, florile-s argintate,
Nu mi le mai stârni, om nestăpânit!"
,,Eu sunt Tu, copile, un Tu neîmplinit,
Unul care-a uitat de a sinelui povață!
Un Tu ciobit în viață, avut cu-a prezentului speranță,
Pe care și povara nopții într-un final l-a adumbrit.
Nu-ți amintești de mine? Sunt inima-ți, creată
Din flacăra pe care cu cruzime-ai stins-o
Și din copilăria pe care-ai îngropat-o și-ai cuprins-o
Între aceste flori, fără judecată."
Cobor în grădină, căci rațiunea-mi moare,
Și sunt complet lipsit de vlagă.
Alerg, iar respirația-mi în adâncuri se propagă.
Când vreau să-l ating, bătrânul dispare...
În jur susură licoarea divinului,
Și intonează-n cor profunzimile lucidului.
Prin vene-mi curge negura albăstrie-a timpului
Și incomensurabil se-ntinde imperiul relativului.
Propria-mi dualitate mă-mpânzește, mă cuprinde,
Zgomotele-n anarhie mă orbesc,
Imaginile imperfectului se contopesc,
Și-avuția absolutului mă surprinde.
De când e Universul în declin într-un clopot de cicoare?
De când, omule, n-ai mai zâmbit?
De când n-ai mai afirmat că ești fericit?
Și de când n-ai mai privit spre-al tău lăuntric Soare?
CITEȘTI
Dincolo de pustiu
Poetry. Poeziile nu sunt nimic mai mult decât valuri aleatoare de energie artistică, alimentate de eliberarea pe care o resimte autorul transmițându-și sentimentele. Dincolo de pustiu, la marginea galaxiei de trăsături ce definesc fiecare om, se a...
