Autostop (+18)

Capitolul 7.

Pleoapele îmi cad grele și mi se închid, în murmurul a doua voci ce se succed la infinit în mintea mea, un "Te iubesc!" și un "Ai grijă!". Doua exclamații care îmi fac pielea de găină de fiecare data când îmi vin din nou în minte.

Doi ochi negrii ca de smoală și un chip de zeu, îmi veghează visele din întunericul ce se lasă încet peste mine. Mă simt ușoară și amintirile frumoase, atât de intens trăite în ultimele 2 zile, îmi aduc zâmbetul pe buze. Cine ar fi crezut ca o inima frântă se va vindeca cu doua nopți de amor, gesturi tandre și un "Te iubesc!" spus din teama de a nu pierde persoana de lângă tine? Cu siguranță nu eu! Mai ales după prima mea despărțire și după prima mea pasiune care a fost călcată în picioare de un nenorocit.

Spaima mă cuprinde când o pereche de ochi verzi și un zâmbet arogant îmi înlocuiesc îngerul păzitor și doar o singura persoana îmi vine în minte, Josh!

Visele urate revin, iar acum mă aflu departe de Aiden, într-o aripa de spital, dotată cu tehnologie de ultima generație. Inima mi se strânge într-un ghem și suspin încet când mă văd îngrijorată pe un scaun în fata sălii de operație. Înaintez pe holul imaculat ce a devenit locul de coșmar pe care nu as vrea sa mai pășesc niciodată! Ochii roșii de atâta plâns a versiunii mele de acum 2 ani inocentă și cu parul lung pana la fund mă făcea sa mi se înmoaie picioarele. Holul devenea tot mai lung și mai întunecat când ușa de la sala de operație s-a deschis.

Fata dezamăgită a chirurgului îmi va bântui mereu visele, iar îmbrățișarea care a urmat mi-a răscolit toate amintirile cu mama. Femeia care în urma cu doi ani mi-a operat mama și a încercat, fără succes sa îi salveze viața, mi-a oferit ultima și cea mai dureroasa amintire cu mama, care nu mai era. Tata murise pe loc și în momentul acela speram ca atunci când o sa deschid ochii mă voi afla în brațele mamei, dar nu a fost așa. Nici ea nu mai era, rămânând singura cu numai câteva luni înainte de absolvirea mea. Picioarele îmi cedează și o negură ma învăluie și cel mai înspăimântător coșmar al meu, cel care orice copil nu ar vrea sa îl trăiască în realitate, acela de a-ti pierde ambii părinți!

Chipul batjocoritor al lui Josh îmi șoptește răutăcios :"Megan, nu fi tristă! Am sa găsesc la fiecare colt de stradă târfe ca tine...", iar o lacrima îmi aluneca pe obraz. Lumina răzbate în ceata întunecată a coșmarului și o raza rătăcită de lumină mă scoate din visare.

Cerul era învăluit în razele calde ale soarelui și oftez ușurată când văd chipul calm al lui Aiden care conducea tăcut. O melodie ritmata se auzea pe fundal și când o recunosc, îmi țin respirația și întreb timid:

-Pot sa dau mai tare radioul?

Aiden confirma zâmbitor, iar versurile melodiei "Take my breath away" răsună în mașină. O lacrima îmi aluneca pe obraz când îmi aduc aminte de ultimele clipe fericite împreună cu mama înainte sa se urce în acea mașină nenorocita care nu i-a dus niciodată la destinație. Filmul "Top gun", un bol cu floricele cu caramel și niște bârfe ca intre fete au fost ultimele momente cu ea, cu mama și totuși sunt fericită că măcar ne-am luat rămas bun.

Mă aud fredonând melodia și îl văd pe Aiden zâmbindu-mi fericit.

-Ai o voce minunată! îmi spune încet.

-Mersi! şoptesc și eu la rândul meu.

Liniștea se așterne peste noi și eu încep sa privesc indicatoarele de pe marginea drumului. Spre surprinderea mea, Aiden ratează ieșirea spre New Orleans, iar un indicator ne anunță "Bine ați venit în Lake City!".

-Unde mergem? întreb eu speriată.

Aiden se uita încruntat la mine și oftează încet.

-În Atlanta...