Însetați de răzbunare.

Capitolul 1.

1830.

În cafenea era o liniște uimitoare, clienții aveau ochii îndreptați spre soldații care invadaseră străzile orașului în cantități uriașe. Fiecare dintre ei avea o pușcă încărcată în mână, o privire de gheață, și păreau pregătiți în orice moment să nimicească totul în jurul lor. Presiunea se mări, iar în scurt timp șeriful Kliff intră și el în încăpere cu aceiași privire de gheață. Toți ochii erau îndreptați spre el, spre silueta lui care își făcea loc la o masă din colțul cafenelei.

Marry se grăbi spre el și înainte ca acesta să poată răsufla ușurat, îl înșfăcă de gulerul cămașei .

-Spune Kliff, spune ce se petrece!, îl privi disperată încercând să găsească un răspuns în privirea sa. Spune de ce fii noștrii sunt scoși din case ca niște tâlhari, spune, nu tăcea!

Kliff simțea că Marry era speriată, dar comportamentul ei era inadmisibil.

O împinse, scăpând astfel din pumnii ei strânși, Marry făcu câțiva pași în urmă zăpăcită. Kliff niciodată nu se comportase cu ea. Lacrimile i se adunau în colțul ochilor, ce oare face Noah al ei? Fiul ei cel drag, care fusese astăzi dimineață arestat și dus Dumnezeu știe unde.

-Calmează-te femeie, am primit poruncă de la Rege. Din partea de sud a Regatului au fost atacați mii de săteni, orașe incendiate, sute de suflete pierdute. Vine un război Marry, vine ca un uragan și distruge totul în calea sa. Băieții voștrii au ocazia să apere Regatul! Când vor mai avea așa șansă?!

Kliff încerca să calmeze mulțimea disperată,dar cuvintele aduc și mai multă panică. Kate Higges se ridică ca tunată de la masa la care se afla împreună cu soțul ei,Bill.

-Îți dai seama ce spui?!, lovi cu pumnul în masă așa de puternic că și soțul ei tresărise. Fii noștrii merg la moarte sigură! Război? Și ce face Măritul Rege ca să oprească acest război? Se ascunde ca un laș după tronul lui!

Kliff strânse din pumni. La drept vorbind,nici el nu era de partea Regelui. Știa că Kate avea dreptate, dar orgoliu lui de șerif nu-i permitea să accepte accest lucru.

-Dacă au fost aleși înseamnă că asta le este soarta.

-Soarta lor e să se lupte cu niște soldați și să moară, fără să aibă dreptul la viață și familie?

-Te greșești, Kate. Nu cu niște soldați, ci cu niște creaturi ale întunericului!

Toți încremenisere șocați.

-Ce tot îndrugi acolo, Kliff?, se repezi cu vorba John Higges, soțul lui Kate. Care monștrii? Îți bați joc de soarta băieților noștrii? Ți-e ușor să vorbești, tu ai fiică!

-Tacă-ți fleanca, John! Fiica mea nu are nimic cu războiul. Vei vedea, poți râde acum de cuvintele mele, dar soldații de afară spun altceva. Sunt niște ființe care nu cunoasc moartea, și se îndreaptă spre noi. Cât nu ai împușca în ei, nici nu clipesc de durere. Se aud vorbe, se aud vorbe, John. Ăsta-i sfârșitul.Strângeți-vă hainele și plecați cât mai rapid, pentru că moartea vă pândește de după ușă!

Astea fiind zise, se întoarse pe călcâi și plecă cât mai rapid de acolo. Nu făcuse nimic greșit, oamenii merită să știe adevărul.

Anna își împachetase lucrurile cu lacrimile în ochi, era obligată să se mute într-un nou oraș cu mama ei, era nevoită să își lase toate amintirile aici. Prietenii ei rămân în oraș, atunci ea de ce pleacă?

Tatăl ei refuzase să părăsească orașul, meseria nu îi permitea acest lucru, era șerif până la urmă. Iar în mijlocul Războiului nu îi era permis. Desigur Anna nu știa nimic, nici de Război, nici de ființele ce se îndreptau spre oraș.

Anna urma să părăsească orașul noaptea, ca o hoață! Mai mare rușine nici că nu era, dar cum spunea tatăl ei... "fuga e mai sănătoasă ca moartea". După demisie, Kliif o să părăsească și el orașul și o să revină alături de familie, dar până atunci,vre-o două zile trebuie să mai rămână... asta i-a spus lui Anna.

-Ești sigur că nu poți veni acum,tată?,încercă ea să-l convingă.

-Îmi pare rău micuțo,nu pot acum. Dar ne vedem în curînd, nici nu o să reușești să clipești că o să mă vezi alături de tine.

O îmbrățișă strâns, apoi urcă lucrurile în trăsură și privi cum familia lui se îndepărtă de el. Lacrimile se adunaseră în ochi.

-Îmi pare rău, Anna...

O mințise, nu se putea întoarce după ele, era obligat să apere orașul până la moarte,iar ea va veni azi noapte după el.

Două ore mai apoi, Anna și mama ei -Claire se aflau pe drum spre alt stat, în alt oraș, într-o altă viață. Era beznă afară și doar o trăsură cu cai mergea pe drumurile înguste din pădure. Valetul personal al familiei mâna trăsura, iar drumul îl luminau doar felinarele ce erau strâns legate de trăsură.

-Nu-ți fie frică, Anna, totul va fi bine, o liniști Claire.

Anna își puse capul pe urmărul mamei și încerca să adoarmă.

-Cântă-mi, mamă.

Claire zâmbi încet și mângâiase părul fetei, așa o frumusețe rară... Părea o adevărată zeiță, fața ei era o adevărată capodoperă.

Apoi glasul gingaș al lui Claire răsună încet. Leagănul pe care îl cânta mereu răsuna în toată pădurea, lasând un ecou plăcut... și ademenind creaturile nopții.

Trăsura se opri brusc, urmă un tremur fioroa în toată trăsura și un urlet de lup. Caii înebuiseră, iar valetul parcă dispăruse, nu era nici sunet de el. Anna se grăbi să iasă să verifice ce se petrece.

-Anna, rămâi în trăsură!, îi porunci Claire.

-O secundă mamă, doar îl întreb pe Chuck ce se petrece.

Coborî rapid, însă nu îl găsi pe Chuck, de parcă dispăruse, iar în urma lui nu a rămas nimic. Caii fugiseră de frică în padure, iar în scut timp le pierdu în întuneric. Anna făcuse un pas în spate, ce se petrece? Apoi răsună un țipăt brusc... Claire.

-Mama! Mama!, Anna fugise într-un suflet înapoi în trăsură,dar nici urmă de Claire... mama ei dispăruse. Inima i se zbătea nebunește, lacrimile îi acopereau ochii. Își întoarseră privirea în toate părțile. Nimic.

-Mamă!, țipă din tot sufletul.

Ecoul răsună batjocoritor în toată padurea, de parcă întunericul înghitise absolut tot. Felinarele se stinseră brusc în același timp.

-Mi-e frică că mama ta nu îți va putea răspunde, se auzise o voce din spatele ei.

Anna se întoarse brusc, dar nu zărise pe nimeni. Ce se petrece?

Înghiți în sec și privi prin părți.

-Cine ești și unde îmi e mama?, glasul îi tremura iar inima era gata să sară din piept.

Se auziră câteva foșnituri, apoi o respirație aproape de ea, putea simți căldura ce o emană acel corp.

-Ești de-a dreptul superbă, Anna. Te-am așteptat atât de mult.

-Cine ești?!, răcni ea disperată.

-Sunt cel ce îți va dărui cel mai de preț cadou-infinitul.

Apoi, într-o secundă cineva veni cu o viteză uimitoare spre ea și o doborî la pământ. Ultimul lucru pe care îl mai ținea minte Anna erau ochii albaștri ce luminau ca două lumini în întuneric și gustul metalic al sângelui, ce i-a fost strecurat printre buze.