Te țin minte

Capitolul I

Sa fiu placuta de toti nu am reusit niciodata, in schimb am incercat, am incercat sa ma placa persoanele importante pentru mine, de exemplu prietenii, de care ai nevoie in multe momente, sau un baiat, care te face sa zambesti, care te ridica la cer si care te face sa te pierzi cu totul, sau chiar si familia, dar am realizat ca sunt asa o fraiera... si, imi permit sa zic ca nu singura, nu sunt singura fraiera care spera la atentie, care vrea o schimbare in bine.

Recent am realizat ca imi pierd timpul aiurea incercand sa fiu ceea ce nu sunt si ceea ce posibil sa nu fiu niciodata. Sunt sigura ca nu sunt prima si nici ultima care spune asta: nu merita sa te schimbi pentru nimeni si pentru nimic. Ori esti asa cum obisnuiesti, ori esti un fals. E simplu. Tu decizi. Nu are sens sa dau lectii si sa tin un speech despre cum sa fii om.

Pot sa spun doar ca nu am trecut prin multe. Nu pot sa mint si sa ma prefac ca stiu ce zic.

Totusi as putea sa ma prezint. Casey se scrie, Kc se citeste. Traiesc pe ici si pe colo undeva in San Andreas. Nu am mai mult de 17 ani si de 3 ani imi petrec diminetile intr-un liceu de muzica. Ura.

Familia mea? Familia mea e minunata. Tatal meu e un avocat renumit plin de orgoliu si arogant, iar mama e o casnica de mica inaltime, subtirica, blonduta si plina de viata. Amandoi ma iubesc, desigur in proportii diferite si, alaturi de ei reusesc sa imi fac viata, care uneori o pot compara cu o pictura, incat daca ma pun in fata unui tablou de-al lui Picasso nu voi putea face diferenta dintre el si o oglinda.

Am uitat sa mentionez ca ai mei sunt separati. Nu sunt divortati, doar separati. Au decis acum un an si doua luni ca e mai bine pentru ei doi, dar si pentru mine sa stea fiecare in alta casa. Am vrut sa ma opun, bineinteles, dar ocazia mi s-a spulberat imediat cand ultimul cuvant al lui tata a fost "Adio, K!". K... aia sunt eu, asa imi spune tata. Mama e de moda veche, ei nu ii plac alinturile sau prescurtarile. Considera ca nu e capat de lume daca se pronunta numele in totalitate. Acesta, sa spunem, ar fi unul din nenumaratele subiecte de conversat in contradictoriu de-ale lor.

Ce pot sa spun, poate ca tata a avut dreptate, poate ca e mai bine asa. Cel putin pana acum, de cand s-a mutat in alta casa, nu mai exista tensiune in casa familiei Roth, mama este observabil de linistita, iar eu ma bucur la fel ca pana acum de tacerea si monotonia din camera mea. Spun "din camera mea" pentru ca pe afara nu binevoiesc sa ies, la scoala nu ma obosesc sa ma duc uneori, iar cu mama nu obisnuiesc sa imi pierd vremea. Asta se petrece de mai bine de un an in viata mea.

Pot spune ca m-a afectat povestea cu tata. Este si normal sa ma afecteze si asta pentru ca intre noi era o legatura stransa, iar el a decis sa plece si sa ne lase singure. Decizia a fost luata pe nepusa masa. Ar fi putut discuta inainte, ar fi putut sa ne ia pe ocolite, dar nu, el a hotarat sa isi faca bagajele si fara tragere de inima a iesit pe usa si dus a fost. Si asta a fost frustrant, deranjant, neplacut si de neiertat. De ce? Pentru ca in primul rand, ei doi nu erau adolescenti ca sa execute fara gandire si imatur, de parca am trai intr-o telenovela pentru tineri, iar in al doilea rand, mama nu era singura lui familie pe care a lasat-o "pe drumuri"... mai eram si eu, care ce vina am avut? I-a pasat vreun pic de mine? I-a pasat ca sunt copilul lui? Nici vorba. A plecat fara sa se uite in spate. Nu a spus unde se duce, nu a spus ce are de gand sa faca si tot ceea ce in continuare face este sa transfere pe cardul mamei bani lunar precum o pensie alimentara. Zic "precum" deoarece el nici pana in ziua de azi nu a conceput actele de divort, desi este avocat.

Nu inteleg ce il retine, dar nici nu prea ma intereseaza povestea lui. Vreau doar ca mama sa fie linistita sufleteste si impacata.

Din ziua in care a plecat, eu nu il mai consider tata, doar omul care m-a crescut 16 ani. Poate asta se va schimba intr-o zi, daca voi avea puterea, pentru ca eu pot sa iert, dar nu uit.