Cum poți pierde totul în doar 10 minute

5 Aprilie-Betty

  Și ce dacă lumea te judecă?! Asta e părerea lor,care pentru tine acum nu mai contează!
  Asta e mentalitatea mea,înainte era alta,înainte de accidentul care mi-a schimbat viața...
  Nu totul e obișnuit,viața mea nu e obișnuită. Pot spune că am noroc,că încă mai trăiesc...sau poate nu am,poate este ghinionul mult așteptat de atâția ani de succes,fără greșeli,fără durere...sau poate,un blestem al câștigului,cum este karma...nimeni nu va știi niciodată.
  Contează cine sunt? Ei bine,nu. Dar înainte conta. Contează cum arat? Acum nu,dar înainte da. Contează mentalitatea mea? Nu,dar in trecut...poate ca da...Betty,este numele meu,17 ani,păr castaniu,ochi verzi...și cu o mentalitate pe care unii o cred greșită,alții o cred corectă...Un tată vitreg care profita înainte de mine și de succesul meu și o mamă care acum nu mai are niciun interes pentru familie...
  Doctorii îmi spun că am avut noroc, alții spun că atât ghinion nu au mai văzut...iar tot ghinionul asta s-a întâmplat în doar 10 minute...10 minute în care toată lumea începe să te aplaude,în care respirația ta se accelerează,în care teroarea ta a devenit realitatea.
  După accident,parcă lumea nici nu mai știa de mine,de "călareața de aur". Da,așa mi se spunea înainte,în trecut călăream,participam la concursuri, spectacole,oamenii...ma iubeau....
  5 Aprilie,ziua terorii,ziua în care eu și Clara,calul meu,participam la un concurs...afara ploua în acea zi așa că concursul s-a ținut într-o sală mai mare decât un stadion...Clara sărise peste un obstacol,peste al doilea,trecuseră deja 10 minute...după al treilea,lumea începuse să aplaude,fusese o săritură perfectă...arunci Clara la auzul bătăilor de palme,la fluierăturile oamenilor,se speriase,se ridicase pe copitele din spate,era panicată,în acel moment căzusem cu spatele de o bara de lemn urmând să dau cu capul de un colț de metal...nici nu știu de unde era acel colț de metal,după căzătură am intrat în comă timp de 2 zile,impactul a fost foarte mare...doar că,pe atunci nimeni nu știa ce o să se întâmple la o săptămână distanță...
  De când am fost internată în spital nimeni nu m-a vizitat...mama a fost tărâtă de către tatăl meu vitreg prin tribunale...și după accident tot la el se gândea,își dorea ca și după asta să mai scoată niște bani pe urma mea...așa că nu au avut timp să mă viziteze...
  La o săptămână după internarea în spital,am aflat că am o boală...o boală care o să îmi distrugă viața...Cancerul, un cuvânt atât de simplu de spus...dar care te distruge bucățică cu bucățică... Și acum țin minte cuvânt cu cuvânt:

"Betty Andersson?"
"Da,eu sunt! Ce s-a întâmplat?"
"Ămm,vedeți,dumneavoastră..."
"Spuneți!"
"Aveți...o formă foarte rară de cancer."
"Nu...nu se poate! Sigur e o greșeală, nu are cum!"
"Liniștiți-vă,totul o să fie bine,o să vorbim și cu părinții dumneavoastră pentru a vedea când stabilim pe ce dată v-a avea loc operația..."
Șiroaiele de lacrimi îmi curgeau,nimeni nu fusese în acea cameră care începuse să îmi fie ca acasă ca să mă viziteze...de atunci mentalitatea mea se schimbase...
  Trecuse-ră 3 săptămâni de când eram în spital,camera era la fel de pustie ca de fiecare dată,niciun vizitator,nicio floare, niciun mesaj. Am aflat că pe 27 Aprilie trebuia să intru în sala de operații,o spaimă de nedescris se afla în mine, dar și o fericire pentru că pe atunci eram convinsă sută în mie că după voi putea din nou călări.
  Operația a durat 3 ore...a fost foarte dificil,având în vedere că această boală era lângă stomac. După ce             m-am trezit din anestezie doctorul mi-a spus că nimeni nu a venit să mă viziteze...eram singură,sincer chiar nu m-a așteptam să vină cineva...El mi-a mai spus că v-a trebui să fac un set de analize pentru a vedea dacă mai exista ceva...
  După 7 zile am aflat că am o boală incurabilă,o boală care dacă nu e ținută sub control îmi poate face oasele subțiri,corpul fragil și imunitatea scăzută. Iar din cauza acestei boli nu voi putea să mai călăresc sau să practic orice alt sport...eram distrusă, când auzisem acele cuvinte,simțeam că aerul din cameră nu mai exista, eram distrusă...nici acum nu pot să explic ce am simțit...ură,tristețe,dar totuși...și fericire pentru că acel porc nu va mai putea profita pe spatele meu... mulți veți spune că nu e normal cum gândesc,dar după accident pot spune că eu nu mai sunt nici normală,nici specială...Dece? Pentru că de atunci Betty cea care comunică,pretenoasă dispăruse...În locu ei venise o nouă Betty,pe care,sincer nici eu nu o mai cunosc.
A trebuit să iau timp de un an tratament pentru a mă asigura că boala nu v-a accelera și că v-a rămâne în același stadiu...mda,o dată la 3 ani trebuie să fac acest "minunat" tratament,unii doctori spun că dacă mentalitatea mea s-ar schimba poate boala nu o să evolueze niciodată,și v-a rămâne tot la primul stadiu...hm,căte minciuni frumoase!