Delirium Crima din Subconstient

Partea 1

Nu îmi mai aduc aminte, exact, cum a început totul si cum am ajuns atât de departe. Stiu doar ca, din acel moment, am uitat ce înseamnă mila si compasiunea, am scos din fiinta mea orice urma de bunatate . Voiam sa devin un monstru fara sentimente . De ce așa ? Deoarece ma adusese in acea stare . Simțeam o furie oarba, o ura care mocnea in mine, un foc care ma mistuia . Încet dar sigur . In timp ce ii studiam chipul, in mintea mea se derula un film bizar, un film ce parea cat se poate de real ... Era in fata mea, pe lespezile reci ale beciului întunecos unde, in urma cu multi ani, fusese camera azilului celor mai nebănuite orori . In acel azil îmi petrecusem ani cărora le pierdusem numărul .

Cum ajunsesem acolo ? Nu mai știam . In minte mai aveam doar niste bufnituri puternice, un scartait de targa si un tiuit puternic de sirena. Era sirena Ambulantei ce m-a dus in acel loc uitat de lume, acel loc unde eram pe mainile monstrilor cu halate vesnic murdare de sange si cu chipurile acoperite. Acel loc ma transformase, din om, in neom. De-acolo aveam sa port pe mine un stigmat greu de privit, un stigmat ce , pe dinauntru, inca durea . Fiinta mea, pe jumatate mutilata, cerea razbunare, urletul mut voia sa se faca auzit . Numai chinuind acea forma umana, puteam sa calmez furtuna din fiinta mea . Cum, necum, reusisem sa o ademenesc in acel loc . Acum era la mana mea, puteam face cu ea orice voiam : puteam sa o eliberez, puteam sa o omor rapid si nedureros sau puteam sa o torturez, in felul acesta prelungindu-i suferinta , ceea ce ar fi determinat-o, pana la urma, sa ma implore sa o omor. De mai multe zile nu primise nici macar o cana cu apa. Tot ceea ce primea, erau lovituri, intepaturi, taieturi si arsuri cu fierul inrosit . Sleită de puteri si cu glas stins, ma implora sa am mila de ea si sa o eliberez, sa nu o mai chinui . Gemea si ofta îndurerata. Din când in când, ma întreba, printre lacrimi, de ce ii fac una ca asta, de ce nu ii dau lovitura finală , daca tot nu o las sa plece . Jelania ei m-a scos din minți, la un moment dat, încât , i-am apucat capul intre palme si i-am urlat privind-o in ochi :

-Pentru ca vreau sa te vad cum mori lent, cum îți dai, in chinuri, ultima suflare ! Prefer sa te vad agonizând, in timp ce ma implori ! Puteam de mai mult timp sa îți curm zilele . Dar nu ! Vreau sa te vad cum te chinui, sa te aud urlând , vreau sa ma rogi sa îți iau viata!

Acel chip rănit, cu ochii înlăcrimați de sânge, ma urmărea împietrit. Numai la vederea acelei priviri, ura mea se amplifica din ce in ce mai mult . Ceva ma ardea ... ca un fier încins . "Poate era mai bine daca renunțam si ii redam libertatea." , am gândit pentru câteva secunde. Dar nu, așa ceva nu era posibil . Ceea ce aveam in minte trebuia dus pana la capăt. Ființa mea cerea răzbunare

Va urma...