FILOSOFIA UNUI CREION

FILOZOFIA UNUI CREION

        Privirea îmi este aţintită pe mişcarea dansantă a limbilor indicatoare ale ceasului ce sta atârnat de un cui în perete. E un spectacol fantastic, care stârneşte atătea amintiri... amintiri din viitor.Mă gândesc la timp. Ce suntem noi, oamenii, în faţa acestei forţe mistice care ne determină întreaga existenţă fizică şi sparge barierele spre natura noastră spirituală, influenţându-ne profund. Relevant, nesigur, rapid, înşelător; un mecanism ce funcţionează dincolo de cele 24 de ore ale unei zile.

            Pupilele se schimbau în dimensiune la fiecare mişcare sacadată, dansând o coregrafie amplă pe celebra melodie sinistră: TIC-TAC. Aşa bătea şi inima, poate uşor aritmic faţă de precizia ceasornicului bătrân. Era făurit în întregime din lemn de teck, iar cuiul plăpând, bătut violent în peretele fisurat de teama anilor trecuţi, îşi chinuia sufletul metalic să susţină greutatea unui obiect practic informativ, dar care reda cu atâta profunzime graniţele dintre trecut, prezent şi viitor. Limbile ceasului erau stropite cu rouă de aur, uşor prăfuită, dar care funcţionau perfect, ştergând în urma lor fiecare cifră frumos desenată în tonuri de gri-argintiu, pe suportul alb, de mătase. Respiraţia caldă aburea geamul ceasului, lustruit într-o altă eră, în umbra căruia au rămas impregnate amprentele secundelor scurse prematur.

            Îmi este aşa dor... un dor de prezentul care pare să treacă fară să mă întrebe dacă vreau să trăiesc. Inima supravieţuieşte şi atât. Câteodată simt că prezint o alergie cumplită la întreg spectrul sentimental. Boala e provocată tot din cauza virusului timp. Există o senzaţie permanentă că nu e timp să iubeşti, mai ales să urăşti. Nu e timp nici pentru timp să se scurgă. Ai doar escapade în care poti sta doar, să vezi cum trece timpul .

            Dincolo de lumea superficială şi tehnologizată de afară, oamenii nu au timp să fie ei: să respire aerul poluat, dar extrem de benefic; o minune a vieţii. Nu ai timp să descoperi viaţa, acest dar minunat dat de Dumnezeu. Oare de ce nu mai e timp? Poate îl distrugem tot noi, aşa cum facem cu mai toate lucrurile în ultima vreme. Îl irosim cu lucruri mărunte, nesemnificative, care nu reprezintă nimic pentru nimeni; fărp scop, sens sau destinaţie.  Uităm să facem o introspecţie asupra fiinţei noastre spirituale. Sufletul putrezeşte, iar acul ceasornicului se mişcă neîntrerupt... şi te uiţi în cartea vieţii şi vezi ce mult a trecut, fără să treacă prin tine absolut nimic. Aş propune o dedublare. Poate aşa am lua în considerare şi destinul noastru pe care ar mai trebui să îl hrănim din când în când cu un elixir vital; ambrozie a Zeilor: timp.

            E important să anesteziem evoluţia lumii. Suntem atât de îmbătrâniţi sufleteşte încât nu există nici măcar o secundă în plus care să ne elibereze din închisoarea în care suntem condamnaţi o tinereţe întreagă. Aglomeraţia şi vuietul de suflete care mărşăluiesc pe străzile oraşului mă agită teribil. Sunt oraşe pline de oameni goi. Acea fărâmă magică, care ar trebui să pulseze vie înauntrul nostru, şi-a strins demult lumina feerică, ce îşi reflecta razele împletite în nuanţe orbitoare spre bula de săpun în care respiram.

            Totul rămâne la fel sau se modifică relativ sub o formă sau alta în jurul nostru. Iar noi rămânem la fel de seci şi fără speranţa unor amintiri care să existe măcar. Privirile noastre încă mai sunt aţintite asupra nimicului. E o formă fără culoare, fără miros şi fără să exercite vreun stimul pentru simţurile noastre, pe care cred că nici nu le mai avem. Avem o viaţă scurtă, dar care am putea să o facem să conteze. Suntem prea ocupaţi să ne gândim la ceea ce ne face bine, să încercăm să clădim ceva ce ne-ar putea aduce mulţumiri, fără sa vedem defapt că nimic din toate acestea nu ne aduce vreo bucurie. Un material în care nu avem voie să spunem "mai târziu", căci ar putea insemna "prea târziu". De multe ori este prea târziu din păcate...