Era intr-o perioada extraordinara - imi gasisem prieteni noi, faceam in sfarsit bani de buzunar si liceul in care intrasem era unul dintre cele mai bune din tara - cand viata mea a fost efectiv destramata. In perioada aia, deja mama mea nu mai era importanta deloc, si amandoua stiam asta. Tatal meu nu avea curaj sa recunoasca, insa isi gasise alta femeie in viata lui. Era mai tanara, mai frumoasa, mai desteapta, iar iubirea dintre tata si Ana era evidenta. Eu eram inca fericita, pentru ca locuiam cu ambii parinti, iar noul meu iubit isi castigase popularitatea instantaneu, odata cu participarea la concursul de arta. Ma simteam norocoasa, deoarece totul parea perfect.
Vestea a venit ca o bomba intr-un oras suprapopulat. A distrus totul in calea ei, ruinand vieti. Poate parea ca exagerez, insa nu este asa. In mod normal, atat mama, cat si eu, ar fi trebuit sa fim fericite. Amanta care le separase viata parintilor mei avusese un accident si murise. N-as fi crezut ca tata poate sa fie atat de suparat, atat de furios, sa vrea razbunare. In definitiv, inca nu se despartise de mama si cu totii aveam sperante ca familia noastra se poate reuni. Insa nu stiu daca au trecut doua zile de la accident pana cand omul implicat in accidentul Anei a fost gasit si ucis brutal, apoi aruncat in apele involburate ce strabateau orasul nostru. Principalul suspect a fost mama mea, insa s-a dovedit rapid ca nu fusese altcineva decat tatal meu sfasiat de durere, un monstru eliberat din cusca de regret. Nu a durat mai mult de trei zile sa fie inchis pe viata intr-o inchisoare de maxima securitate de la periferia orasului nostru.
La scurt timp, mama mea a descoperit ca sufera de o forma avansata de cancer la ulcer si m-a parasit, lasandu-ma singura in necunoscutul vietii. Pe atunci, eram deja cunoscuta drept fiica ucigasului si nimeni nu mai voia sa stea cu mine. Iubitul meu nu ma parasise, dar ne vedeam din ce in ce mai rar si chiar el se arata speriat de mine si de viata mea, viata unei fete de cincisprezece ani si jumatate ce fusese acoperita de o umbra care parea ca oglindeste mai mult un cosmar decat realitatea.
A trebuit sa ma angajez la un restaurant aproape de casa mea, iar orele la liceul la care eram boboaca erau din ce in ce mai grele. Nu mai eram premianta clasei si, desi profesorilor le parea rau mine, luam note foarte mici. Am realizat ca nu aveam sa rezist un an intreg, asa ca am renuntat la liceu, iar cu asta, am renuntat la ultimii prieteni pe care ii mai aveam - inclusiv relatia mea de patru luni cu baiatul visurilor mele.
Am descoperit curand ca totul este mai greu decat imi imaginam. Oamenii te judeca daca nu ai o educatie corecta si sunt mai degraba dispusi sa te insulte si sa te umileasca decat sa te ajute. Am cautat sprijin la profesorii mei, insa nu am primit niciun raspuns. Seara, cand ma intorceam acasa, tot felul de oameni umblau pe strazi. Totusi, ma simteam destul de apropiata de ei, de parca evenimentele recente imi aratasera partea misterioasa a vietii, care ma intriga. Stiam ca sunt numai aiureli, dar asta nu m-a impiedicat sa fiu fascinata de viata pe care oamenii strazii o duceau. Intr-o noapte, cand eram deosebit de obosita si tocmai ma certasem cu colegii mei de munca, am fost acostata de un baiat. Nu era foarte frumos, iar o crestatura subtire ii taia fata in doua, vertical. Initial, am fost speriata. M-am gandit la spusele mamei, la modul cum ar fi trebuit sa ma feresc de oamenii necunoscuti, dar din nou acest mister ce il invaluia pe acest strain m-a facut sa merg mai departe cu el, sa il urmez. Lumina lunii a aparut pe chipul lui, iar ochii verzi au stralucit in noapte. De atata am avut nevoie ca sa fiu fermecata si sa il urmez.
-Cum te cheama? am soptit in intunericul noptii.
-Set.
M-am gandit ce nume ciudat chiar in momentul cand ceva tare m-a lovit in moalele capului. Eram inconstienta inainte sa aterizez pe pavajul ud de la ploaia calda a amiezii.
Urmatoarele zile au fost negre. Ma trezeam de doua ori pe zi in tipete asurzitoare, care reverberau in intreaga camera, in intreg universul. Uneori, tipetele de groaza si de durere erau ale mele, alteori nu. Chipul Anei, femeia din cauza careia ma aflam aici, imi tot apareau in minte. Ma gandeam ca voi sfarsi moarta, poate de durere, poate de foame, dar de fiecare data adormeam si ma trezeam din nou. Intr-o zi, carpa ce imi fusese legata de ochi mi-a fost data la o parte si am putut sa privesc tavanul. Dintr-odata am fost constienta de mirosul oribil, ca de animal mort, de sunetele infricosatoare ca si cum cineva rontaia ceva in colturile camerei, de frica ce imi napadise creierul, ca si cum aceste senzatii fusesera atasate de lumina zilei. M-am uitat in dreapta mea si Set ma privea. Crestatura ce ii desfigura fata era mai evidenta aici, dar nu asta mi-a atras atentia. Nici macar ochii care ma fascinasera atat de mult atunci cand l-am vazut prima oara. A fost furia si bucuria macabra pe care le avea intiparite pe chip.
