2018:The Story Behind The Story

Capitolul 4

"My biggest fear is that at some point in my life I will lose you."

Am înghițit în sec, refuzând să mă uit la el. Știam că iar vrea să se joace cu mine și cu mintea mea, iar eu nu aveam de gând să-i fac pe plac. Mă simțeam vulnerabilă în fața lui, ca de fiecare dată.

-Nu ai de gând să vorbești cu mine? Continuă el pe același ton calm și sigur.

Pufni văzând că nu-i răspund, dar nu se ridică de pe bancă. E un lucru bun, nu-l mai vreau aproape de mine. Îmi doresc doar să uite de mine și de existența mea.

-Vorbește-mi draga mea, căci nu plecăm de aici până nu o faci. Și nu te obosi să ieși. La ușă ne așteaptă niște prieteni, mă amenință văzând că mi-am întors capul înspre ușă.

-De ce m-ai chemat aici? Mi-am făcut curaj să întreb.

Încă aveam privirea în pământ și chiar dacă mă simțeam ca o slugă nu aveam de gând să o ridic prea curând. Putea vorbi și așa cu mine. Oricum nu am o față drăguță spre deosebire de fetele pe care le-a avut el, cu siguranță.

-De ce nu mă privești? Continuă să mă tachineze de la depărtare.

-Pentru că nu vreau, i-am răspuns simplu. Ce vrei?

-Momentan, să te uiți la mine. Nu putem purta o conversație astfel.

Am oftat înfrântă și am ridicat capul în direcția sa. A zâmbit discret la mișcarea mea și s-a ridicat venind spre mine. Mi-a făcut semn să mă așez pe o bancă, în timp ce el s-a cocoțat pe catedră. L-am ascultat și am așteptat să vorbească.

-Bun. Acum spune-mi cât de sigură ești că l-a lovit fulgerul? Mă întreabă direct, fără alte ascunzișuri.

-Nu sunt o criminală, ți-am mai spus. Mi-am dorit să moară, dar nu aș fi putut să o fac eu. Apoi, pur și simplu m-am rugat să-l lovească un fulger, dar doar ca să leșine, nimic mai mult, am dat eu frâu liber gândurilor mele.

Se uita la mine ca la o nebună și nu îl condamn. Știu cât de aiurea sună tot ceea ce am zis. Mi-am îndreptat privirea spre fereastră. Soarele încă era pe cer și de afară se auzea o gălăgie infernală.

-Poftim? Mă întrebă prefăcându-se că nu a auzit ceea ce am spus.

-Nu o să mai repet. Poți să mă consideri nebună, daca vrei. Credeam că m-ai chemat aici pentru bârfele ce circulă prin facultate.

-O să aflu cine a pornit acest zvon, stai liniștită, spuse și în secunda următoare directoarea intră pe ușă.

Am amuțit instant nemaiștiind ce să fac. Eram confuză și nervoasă și cu siguranță nu mai aveam stare. M-am ridicat instinctiv și am salutat-o, deși mi se pusese un nod în gât. Katrina Morgen îi era numele, iar atitudinea ei se potrivea perfect cu el. Era serioasă mai tot timpul, nu cred că am văzut-o zâmbind vreodată și toată facultatea o știa de frică. Era impunătoare doar prin prezența ei și îți putea vorbi din priviri. Se îmbrăca mereu la costum, nu exista zi în care să nu o facă. Mereu afla tot ceea ce mișcă pe aici și își cunoștea toți studenții.

-Aaron, Alexandra, mă bucur că v-am găsit. Chiar voiam să vorbesc cu voi doi despre ceea ce s-a întâmplat. Din păcate pe Katerine nu am găsit-o, dar îmi este de ajuns prezența voastră, vocea ei răsuna în toată clasa și cu siguranță acoperea și gălăgia de afară.

M-am uitat fugitiv la Aron care nu dădea semne de frică sau de nervozitate, ca și mine. În definitiv, el nu era vinovat cu nimic. Încă stătea relaxat pe catedră și o privea fix în ochi pe directoare. Se abținea să nu zâmbească, iar fața îi era senină. Ăsta era planul lui de la bun început? Trebuia să mă aștept și la ceva de genul. Am oftat în mintea mea, așteptându-mă la ceea ce este mai rău.