Drumul este pustiu şi ud. Toată lumea se fereşte de ploaie, dar mie îmi place. Ploaia...până şi ea îmi aminteşte de ceva. Alte picături, altă zi, altă oră...o umbrelă roşie şi încă o persoană lângă mine.
Sub copertina unei staţii de autobuz, doi tineri se sărută.
Sunt la început, îmi spun în sinea mea...Aşa cum am fost şi eu odată. Oare câte săruturi a adăpostit acel acoperiş? Oare pentru câte persoane acel loc trezeşte amintiri?
Şi copacul de lângă...acel stejar mare şi bătrân. Acolo ne ascundeam noi de razele puternice ale soarelui şi mâncam îngheţată de vanilie, pentru că aveam impresia că cea de ciocolată se topeşte mai repede.
Iar această groapă din asfalt, îmi amintesc zâmbind nostalgic,ne-a creat numai probleme. Când ne furişam noaptea, pe strada întunecată, era imposibil să nu alunecăm cu piciorul în ea şi să ne murdărim de noroi.
Continui să merg, ignorând stropii de ploaie care îmi udă părul, geaca...
Uite şi banca pe care stăteam şi vorbeam ore în şir. De aici număram stelele...iar eu mereu pierdeam şirul, dar ce conta? Mie oricum îmi plăcea mai mult să privesc luna...
Iar de aici...de prin gardul acestei case, mi-a luat primul trandafir. Cred că încă îl mai am pe undeva uscat şi presat.
Cât de bine este totul la început...
Înalţ capul şi privesc în zare.
Nu cred că mai simt nimic pentru el... Doar îmi amintesc...
Ajung în dreptul casei lui şi privesc în curte. Lumina de la cameră este aprinsă.
Am fost şi eu acolo, îmi amintesc. Are afişe cu formaţiile lui preferate peste tot.Şi sistemul acela de sunet este lucrul la care ţine cel mai mult.
Pun pariu că şi acum are cărţile dezordonate în bibliotecă şi ambalaje de la ciocolată pe birou.
Cineva se apropie de fereastră şi trage perdeaua.
E o fată, realizez cu surprindere şi o urmă de regret, în acelaşi timp.
Apare şi el în spatele ei şi o împinge în joacă spre locul unde ştiam că este patul, dispărând amândoi din vedere. Peste o clipă ea apare din nou la fereastră. Priveşte dezamăgită cum picăturile se lovesc de pervaz.
Încep să merg din nou. Nu mai simt nimic. Au trecut trei ani. Totuşi, în momente ca acesta, simt că nu s-a scurs nici măcar o zi.
Ajung la mine acasă şi îmi şterg picioarele pe covoraşul de la intrare.
- Ia uite cum arăţi! Unde ai umblat pe ploaia asta? întreabă mama panicată.
- Nicăieri. Doar am...mers, am răspuns eu banal.
M-am dus în camera mea şi am scos cutiuţa de lemn de sub pat. Am răscolit cu mâna prin grămada de nimicuri şi l-am găsit...trandafirul de grădină pe care mi l-a dat. Era uscat, gri...trecut. L-am pus la loc cu grijă şi am zâmbit.
Nimeni nu îl va cunoaşte vreodată aşa cum l-am cunoscut eu. Pentru că nici pe mine nu mă va mai cunoaşte nimeni altcineva aşa cum m-a cunoscut el. Pentru că atunci am fost amândoi la început.
