Capitolul unsprezece.
E greu sa plangi acolo
Unde radeai odata
Sa vezi cum fericirea
In lacrimi e scaldata.
Viata nu ar fii la fel fara tristetile si nostalgiile ei, dar, de asemenea, nu ar fii viata fara fericire, bucurii si iubire. Uneori imi doresc sa ma fii nascut prin anul 1800, poate as fii fost mai fericita; stiu ca atunci vremurile erau altele si ca este posibil sa fii fost mai rau atunci, dar cred ca as risca. As risca sa ma intorc in trecut daca as stii ca il pot lua pe Eric cu mine.
Ce inseamna, cu adevarat, iubire ? stiu eu, oare, ce e aceasta ? stie, oare, cineva, definitia ei ? Dar nu cea stiintifica, caci de-ar fii ca noi sa iubim cu creierul, totul ar fii mai simplu, caci am constientiza mai usor ca nu e bine sa iubesti o anumita persoana, insa noi iubim cu inima, cu sufletul, cu toata fiinta noastra, ne punem increderea si inima in palma altei persoane si dorim ca aceasta sa aibe grija de ea. Dar nu mereu are, uneori se plictiseste si o arunca, nepasator, intr-un colt. Am o singura viata si vreau sa o traiesc cum trebuie, vreau sa rad, sa iubesc si sa ma simt bine, vreau sa plang, vreau sa ma simt vie.
Plecarea din spitalul acesta nu poate sa-mi faca decat bine, abia astept sa ma simt iar libera, sa respir aerul dulce si umed de afara si sa alerg pe strazi, sa intarzii la ore, sa mananc pe fuga si sa ma bucur de orele de volei si baschet de la sport. Toate chestiutele acestea banale care inainte-mi displaceau, acum imi lipsesc si abia astept sa imi reiau activitatea si, mai mult decat atat, sa fiu fericita cu Eric.
in mine se zbate un ciudat sentiment de confuzie, amestecat totusi cu hotarare. il iubesc pe Eric, dar Alex imi lipseste, cu atat cu cat se apropie ziua in care ne-am despartit. Se face un an, un an intreg fara el, va fii o zi pe care o voi ... trai, sa zicem. Sincer, nu vreau sa ies in oras si sa fac pe viteaza, vreau sa stau in pat, cu pisica mea adorabila langa mine, cu telefonul cu muzica si casti langa mine, cu calculatorul deschis si filme de dragoste plus multe servetele si ciocolata si sa plang. Sa plang tot, sa-mi vars amarul si sa-mi elimin groaznicele sentimente pe care (cred ca) le mai am pentru Alex. El a fost prima mea iubire, dat fiind si faptul ca nu ma atasez atat de usor de persoane, dar pe el l-am iubit – pe el si numai pe el. Mi-a alcatuit, timp de doi ani, intreg universul, iar o despartire nu-i nicicand usoara. Totusi, pana acum doar stateam trista si plangeam dupa el, insa acum a aparut Eric si mi-a aratat ca pot fii iar fericita, m-a invatat sa cred din nou in iubire si sa zambesc iar, dar parca tot teama imi era. il luam acum pe Alex drept un sablon, de genul ”nu mai vreau pe nimeni ca tine”, insa cautam un Alex in fiecare baiat pe care il intalneam, cautam calitatile lui in toti baietii, la fel si defectele, iar fiecare melodie sau intamplare pur si simplu imi amintea de el. Era inevitabil sa nu-mi amintesc de el, iar asta ma sfasia intr-un oarecare mod pe dinauntru si ma facea doar sa vreau sa il uit de tot sau sa-l am iar inapoi. Dar acum nu-l mai vreau, nu-l mai cunosc, nu-l mai vad si nu-l mai simt; nu-l mai simt actual, nu mai stiu cine e si-mi displace ceea ce a devenit. Nu vreau sa-l cunosc acum, nu stiu ce e, dar oricum ceva nepotrivit pentru mine, ceva ce mi-ar frange inima iar si iar si iar daca i-as mai da ocazia, iar eu nu am nevoie de asta. Eu am nevoie de iubire, de speranta, de zambete si incredere; am nevoie de Eric.
Am privit pe fereastra si am lasat amintirile sa se deruleze, pentru ultima data. Toate amintirile, de cand il cunoscusem pe Alex, in imprejurarea in care o facusem si pana acum ...
- Esti o pustoaica rasfatata, Michelle, mi-a strigat Alex razand
- Cine vorbeste ! i-am raspuns eu.
M-a ridicat in brate si m-a invartit; tipam si radeam si ma strangeam mai tare de el, sa-l simt mai bine – pe el, parfumul lui, tot. M-a privit cu ochii lui mari si verzi – mereu am crezut ca ochii lui sunt albastri.
