SUGAR

PROLOG

.
Ares Damon

"O viață frumoasă te așteaptă! "

Mă uit obsesiv la tavanul alb plin de postere din camera mea. Încerc să mă conving să mă dau jos din pat, dar parcă corpul meu este legat cu o funie, pe care scrie "de cine vrei să fugi?".

Zâmbesc scurt continuând să privesc posterele. Funia asta chiar are dreptate.

//

.
.✡️
.

//

— Ares încă nu te-ai dat jos din pat?

Sigur că nu, nici nu știu ce se v-a întâmpla dacă o fac. Ori o să mă întorc înapoi, ori nu o să mai plec niciodată.

— Viața trebuie trăită Ares!

Iar minunata mea mamă își face apariția pe cealaltă parte a ușii dormitorului meu. Vreau doar să închid ochii și să nu mă mai trezesc niciodată. Pentru că, ce v-a urma nu va fi un vis frumos.
Mă întorc pe parte opusă și privesc spre fereastră, lumina de afară îmi inundă ochii și îmi face sufletul să moară la loc.

— Ares am mai discutat despre asta, trebuie să pleci și să îți faci viața ta.

Mama nu are nici un gram de dreptate și nici cea mai mica idee. Doar mă gândesc la ce mă așteaptă acolo și vreau să dau înapoi.

Eu nu sunt făcut pentru viața și nici viața pentru mine.

După multe propoziții spuse de mama, la care eu nu am dat nici un răspuns, mă hotărăsc să mă ridic în capul oaselor și să o poftesc afară.

— Ieși! Mă răstesc la ea. Apoi mârâi ca să mă fac înțeles.

Nu i-a pasat niciodată de mine, și știu cât de mult aștepta ziua asta. Ziua în care demonul pleacă în Iad. M-a înscris la un colegiu la mile depărtare de casă doar ca să fie sigură că nu mă mai întorc. Dorința îți este împlinită!

Trântesc ușa în urma ei și încep să arunc cu pumni în stânga și în dreapta, vreau să dărâm orice amintire de aici. Vreau să nu mai fiu legat de locul ăsta.
Dacă ea vrea să dispar definit, asta o să fac. Și o să îmi iau și sufletul meu pulbere cu mine, ca să nu îi mai rămână nimic.
Arunc haine la nimereală în rucsac, nici nu mă interesează ce pun aici, vreau doar să scap mai repede de vipera asta bătrână.
Mă opresc în dreptul oglinzii și îmi pică fața. Cearcănele de lunile trecute acum sunt și mai negre, parul îmi stă în toate direcțiile iar hainele de pe mine arată de parcă m-am certat cu fierul de călcat. Oftez scurt și apăs pe clanță.

O noua viața? Dar până acum ce a fost? Mă încrunt iar ușă mea se deschide singură. Cu ochii întredeschişi îl zăresc pe Davis, nu este nici greu să îți dai seama că este el. Mirosul pe care îl are mereu îl trădează.

În loc să mă salute mă împinge înapoi în cameră. Acum îl văd mai bine, nu pare deloc în apele lui, ca deobicei. Mereu obosit și mahmur. Se învârte ca un caine care nu își găsește locul și murmură printre dinți ceva indescifrabil. Mă uit la el confuz iar el se întoarce brusc spre mine, parcă îl văd că în următoarea secundă încearcă să îmi dea un pumn. Dar mă i-a prin surprindere. Mă strânge în brațe și îl aud suspinând.