AiKat

Capitolul 1

- Katrina Novacci!

Imi ridic instantaneu capul de pe masa nu prea confortabilă când îmi aud numele . Toate privirile din sala enormă sunt ațintite spre mine,aşteptând parcă să mă mişc mai repede să îmi iau diploma . Oameni buni , am stat 2 ore ca să vă aştept pe voi să vă terminați dracu discursurile tâmpite care nu au nicio importanța oricum . Acum va uitați urât la mine? Bine,bine .Ne mai întâlnim noi!

Merg agale pe langâ rândurile cu scaune ocupate de foarte mulți proşt....oameni foarte inteligenți şi normali ,care nu au probleme psihice. Când ajung în față îmi iau diploma de la grăsuțul meu Domn Director şi mă pregătesc să o iau la fugă .

- Domnişoară Novacci , doriți să țineți un mic discurs ? glăsuieşte moşul cu un chef de viață mult prea mare.
Ai 70 de ani,ieşi dracu la pensie.

Bună glumă!

- Nu,lăsați! îi răspund prompt şi mă întorc pe călcâie,direcția mea fiind acel mare şi frumos EXIT .

***

În Milano plouă ,spre mirarea mea ,nu mult ,dar plouă. Chiar dacă e sfârşit de august, mai exact 21 august , Domnului Director i s-a făcut dor de noi şi s-a gândit să ne strângă pe absolvenți la liceu ,în toiul verii ca să ne dea diplomele de 12 clase .Îl înțeleg că i-a fost prea silă să ni le dea la sfârşit de an şcolar ,dar în situația asta nu trebuia să ni le mai dea deloc .

Frumos, acum cine trebuie să alearge prin ploaie până la stația de microbuz? Cu siguranță nu el. Bine că nu plouă tare.

Alerg cât pot eu de repede ,alunec de vreo 2 ori din cauza micului strat de noroi format pe jos ,dar într-un final ajung .

Două femei de vreo 40-45 de ani,un bărbat de 70 şi ceva şi un țânc de maxim 12 ani . Cam atât este la ora ... ora 10:40 dimineața în autobuz. Plus şoferul, desigur.

Liniştea asta mă face să mă pierd în gânduri.
Mai e puțin, câteva zile până mă despart de oraşul meu natal,unde m-am născut, am copilărit cu bune şi cu rele, am râs, am plâns, m-am bucurat de primele note de 10 .Unde am avut primul meu sărut, primii fluturi în stomac . Încă îl țin minte. Aveam 15 ani şi mulți hormoni. Doamne...Începutul adolescenței îşi pusese amprenta rău pe mine.
Aici am creat cele mai frumoase amintiri, cele mai strânse prietenii. Aici am suportat cele mai grele momente din viața mea : plecarea mamei, accidentul, plecarea surorii mele, certurile, pubertatea, crizele de nervi ale tatei şi multe altele.

Asta a fost prima etapă din viața mea,urmează un nou capitol şi sper să îl trăiesc din plin,să deschid ochii de data asta. La cei 19 ani ai mei abea dacă am avut minima de adrenalină în viața mea. Puteam să o am, dar m-am axat pe învățat şi uite că a meritat. Am primit o bursă la una dintre cele mai bune facultați de design din Anglia. Mă bucur enorm, ador Anglia nu doar pentru că pot să mai schimb şi eu aerul italian, ci şi pentru că îmi plac oamenii de acolo şi chiar dacă e ciudat, îmi place şi vremea chiar dacă plouă foarte des. E aerul acela curat, mereu când mergeam în vacanță acolo aveam unele momente în care mă opream pe o bancă şi îmi încărcam bateriile cu aerul proaspăt.

Sunt trezită din gânduri,la propriu,dau cu capul de geam,de oprirea bruscă a autobuzului. Cobor repede şi în câteva minute ajung acasă.
Îmi dau jacheta subțire jos şi o pun în cuierul din sufragerie,iar diploma o aşez pe măsuța mică de lângă.
Tata nu e acasă,e la servici aşa că mă duc în bucătărie. Scot sucul de protocale din frigider şi îmi pun într-un pahar. Mă duc în sufragerie, deschid televizorul şi dau la un program de ştiri, poate e ceva interesant.

Crime,violuri,furturi,agresivitate,ugigaşi scăpați din puşcărie,copii nou-nascuți abandonați,bețivi psihopați...da,o zi normală.
Când eram gata,gata să-l închid ceva îmi atrage atenția.