Capitolul I
Mă aflu pe un drum fără întoarcere, pe un drum necunoscut, mă îndrept spre abis. Închid ochii, îmi ascult respirația, bătăile inimii, pași grei îndreptându-se spre saloanele pacienților. Un alt atac de panică simt că va urma. Este groaznic, stomacul ți se întoarce pe dos, mâinile și picioarele îți amorțesc, simți că nu poți respira suficient și plămânii nu primesc aproape deloc aer. Primul lucru la care te gândești este că vei muri. Da, nu mai ai niciun control asupa ființei tale, asupra gândurilor tale. Vei înnebuni și va fi groaznic. Poate vă întrebați unde mă aflu. Adevărul e că nici eu nu știu. Nu reușisem sa mă localizez nici după doi ani și patru luni de când deschisesem ochii pentru prima dată în acest loc lugubru. Știu doar că e frig, al naibii de frig și suntem mulți, prea mulți. Unii râd, alții plâng, strigă dar nu de durere, nici de disperare; strigătul lor este produs involuntar, în mod inconștient. Mulți nu se pot controla, asistenții le aplică pedepse greu de imaginat de cineva din afara acestui loc. Pe cei de necotrolat îi lasă nemăncați și nebăuți. Câteodată mă întreb ce caut în acest loc. Cui și cu ce i-am greșit? De ce când închid ochii văd în minte o altă persoană, trăind o altă viață, dar având chipul meu? Mă imaginez pe mine oare, evadând de aici și inchipuindu-mi lumea din spatele acestui coșmar? Sau chiar sunt eu într-o altă viață pe care o trăiam acum doi ani și patru luni departe de existența acestor suflete chinuite și batjocorite de către personalul spitalului. Dar nu, e imposibil. În plus văd doar frânturi in minte-mi, iar frânturile nu pot forma un întreg din care să extrag elementele care îmi compun viața, mai ales aflându-mă unde mă aflu acum. Cine îmi poate răspunde la întrebările ce îmi frământă conștiința de mai bine de doi ani? Nimeni nu mă întreabă cine sunt, cum am ajuns aici, ce doresc, ce nevoi am. Cu nici unul dintre ei nu pot purta o discuție coerenta. În plus, anxietatea și atacurile frecvente de panică mă fac să îmi inchid sufletul într-un glob de cristal. Nu am cui să povestesc trăirile demonice prin care trec. Psihicul meu e șubred, mă tem de viitoarea moarte, care parcă mă pândește din toate colțurile, deși medicii spun că „totul e în capul tău", sau „ai păsărele în cap”. Frica pune stăpânire pe mine, dar am învățat să lupt, cel puțin așa consider. În momentele de maximă anxietate, cand simt că „moartea” mă pândește și frica încearcă să îmi stăpânească trupul și mintea mă gândesc la Dumnezeu, și știu că el se gândește la mine pentru că în 10 minute totul trece.
Adevarul e că am ajuns să cunosc lumea de aici, regulile care compun acest univers unde traim toți ca o familie. „Familie”...un cuvânt pe care am impresia ca îl cunosc foarte bine. Oare aveam și eu o adevarată familie? Dar oare câți ani am? Cei de aici imi spun ca nu am mai mult de 30-35 de ani. Mintea mea e zdruncinata, e ferfeliță. Sper ca, măcar aici cineva sa mă ajute sa imi pot recompune viața, sa mă ajute să vad dincolo de acesți pereți albi și reci care deveniseră atât de familiari. Poate eram sortită unui asemenea loc.
Pe Victor îl vad în fiecare dimineață privind păsările pe fereastră. E un tânăr de vreo 25 de ani, brunet, cu ochii căprui, plini de expresivitate, dar în aceeași măsură plini de durere. Nu poate să vorbească, să exprime ceea ce dorește, simte sau gândește. Doar plange sau urlă. Simt pe chipul său iubire, o iubire caldă și ar vrea să fie iubit de cineva. Asistentul Clarke îl maltratează de fiecare dată când încearcă să comunice cu noi – să țipe – să ne facă să-l înțelegem. Victor își petrece majoritatea timpului desenând și pictând într-o manieră de neînțeles pentru noi, dar în lumea lui orice lucru are o culoare aparte. Soarele este un element de culoarea albastră, iar luna roșie. Pe oameni ii vede negri, asta denotă cred eu, suferința îndurată de el, dar totodata lipsa de încredere pe care o are în noi. Am încercat de nenumarate ori să ma apropii fizic de el, dar este imposibil. Într-o după amiază l-am chemat lângă mine în sala de mese:
- Victor, vino să stăm de vorba! gândeam în sinea mea, deși eram conștientă că nu poate vorbi. Voiam doar să mă asculte cineva, chiar dacă eram sigură ca nu voi primi niciun raspuns. De ce ești aici în locul acesta? Îți amintesti cum ai ajuns aici?
Dar Victor tăcea. Mâinile lui atinge cartofii pe care îi duce într-un ritm foarte lent la gură. Nu obișnuia să mănânce cu tacâmurile. De cele mai multe ori privea în gol și rar fixa oamenii cu privirea. Nu știu de ce, dar nu imi era frica de el deși era un munte de om de vreo 1,90 m. Simțeam că e un om blând, deși în suferință. Mi-ar plăcea să imi relateze povestea lui…dar eu cum aveam să i-o relatez pe a mea? Trăiam în intuneric de multă vreme și nimeni nu s-a interesat de soarta mea până astazi.
- Dintrodată, de nicăieri, apare un asistent. Se îndreaptă spre mine și spune:
- Tu! Ai o vizită, dar să fie scurtă!
Nu mă vizitase nimeni până acum. În sfârșit pot lua contact cu cineva din lumea exterioară! Așa gândeam în acel moment. Eram extraordinar de curioasă de persoana care a venit în vizita și mă temeam să nu fac un atac de panică de emoționată ce eram. În drum spre salonul unde mă aștepta, aveam o gramadă de întrebări în cap pe care eram pregatită sa le adresez celui care mă căuta și speram să nu îmi scape niciuna. Îmi era teama. Dar nu una profunda, ci mai degrabă teama că, în sfarșit, voi afla cine sunt și ce caut în acest loc mizer, plin de oameni care nu sunt ca mine. Eu mă consider o persoană total diferită de pacientii aceștia. În sfarșit, ajung în salon.
- - Doamna Adeline, numele meu este Kirk Vanderberg și sunt de la poliție.
VA URMA!
CITEȘTI
Regăsirea spre sine
General FictionAdeline se află într-un spital de nebuni. Nu știe cine este, cum a ajuns acolo sau ce se va întampla cu viața de ei. Asistenții se comportă groaznic cu pacienții, îi maltratează sau îi privează de mâncare sau apă. Până când, primește vizita unui pol...