Dragul meu, esti departe, iar eu ma simt mai singura ca niciodata. De ce faci asta?
De ce ma pedepsesti cu tacerea? Cand tocmai acum aveam nevoie mai mare de tine.
Cand sunt calda, iubitoare si atenta cu tine, tu esti un om minunat, un iubit perfect. Dar atunci cand sunt la pamant, coplesita de griji, de stres, cand sunt nedormita de zile, cand nu am resurse ca sa-ti pot oferi atentia si caldura cu care te-am obisnuit, tu pleci. Dispari... chiar atunci cand am nevoie de tine.
Se spune ca prietenul la nevoie sa cunoaste. Nu ar trebui sa fie valabila si in cuplu regula asta?
Si chiar daca iti inteleg plecarea si reusesc sa ma ridic singura, ce rost mai are sa revii la mine atunci? Mai hotarat si mai dornic de iubire decat ai fost pana atunci? Nu e cumva prea tarziu sa realizezi asta?
Cum sa te primesc inapoi cand tu ai fost atat de rece si rau, atunci cand aveam nevoie de tine. Daca nu poti sa stai alaturi de mine cand sunt in cea mai grea situatie, mai pot spune ca meriti sa stai langa mine cand sunt bine?
Nu are rost sa te simti vinovat. Nu are rost sa te simti rau. Este regretabil ca s-a ajuns aic, dar nu ar fi fair fata de "adevaratul suflet pereche" sa raman cu tine si sa nu-i las loc lui sa vina. Este clar ca nu tu esti acela, pentru ca daca ai fi fost, nu ar fi trebuit sa fiu eu cea care sa-ti spuna ce simt, ce se intampla cu mine, de ce nu sunt bine, ci tu ar fi trebuit sa observi asta. Ai ales sa dispari.
Nu ti-ai dat seama ca sunt ranita? Ca am nevoie de tine?
Dar la ce erai atent? La faptul ca nu-ti mai este tie bine?
Ai fost disparut pentru ca ai avut treaba si ai fost asa ingrijorat pentru cariera ta incat n-ai avut cand sa vezi ca nu sunt bine?
Astea sunt doar scuze.
Nu merit asta.
Nu vreau asta.
