De două ori pe an

Cp.2-Prieteni noi

Ora trei dimineaţa. Iar cu insomnii. Mă ridic din pat, mă încalţ cu papuceii în formă de iepuraş şi pornesc spre baie. Era frig. Era decembrie. Îmbrăcată într-o pereche de pantaloni scurţi şi un maiou alb, eram gheaţă. Mă priveam în oglinda de deasupra chiuvetei. În baie pătrundea lumina din camera mea. Picau umbre pe chipul meu uşor-măsliniu. În sfârşit nu mai aveam cearcăne sub ochii mei verzi. Erau o culoare frumoasă. Un jad cu firicele portocalii şi maro. Sprâncenele puţin arcuite, dese, dar subțiri, nasul meu puţin cârn, iar buzele roşii şi pline. Nu eram urâtă. Doar gândul că nu mă îmbrăcam ca celelalte fete din oraşul meu natal, Ottawa, mă făcea să nu mă simt drăguţă.

Mi-am pieptănat părul netăiat de şase luni, de când am ajuns aici, la Embrun. Crescuse până la mijloc. Era drept, dar nu foarte drept. Un blond-auriu cu tente uşoare de castaniu.

Mi-am luat un hanorac şi o pereche de jeanşi pe mine şi am ieşit. Nu mai ieşisem de mult timp. Aveam la mine şi câţiva bani, dar nu mă gândeam să îi irosesc.

Ajunsesem pe strada principală când simţisem că cineva mă urmărea. Era zărită pe clădiri o umbră înaltă şi subţire. Era o umbră de băiat. Nu am grăbit pasul, dar m-am întors. Brusc. Strada era liberă. Însă, în capătul ei era...Robin. Of, Doamne!Ce caută aici? .Nu eram departe de casă, aşa că l-am dus în curte. M-am întors pe drum, unde văzusem un local ce părea nou. M-am decis să intru. Mi se făcuse frig.

În faţă maxim zece mese. La stânga, un bar, unde o fată punea în nişte pahare ceva de băut. În mijloc, o masă de biliard veche.

M-am aşezat pe un scaun din faţa barului. Tipa era drăguţă. Brunetă cu ochii închişi la culoare. Avea o privire fericită. Eu, însă... eram pe gânduri.

-Îţi pot oferi ceva de băut? Crede-mă, o să-ţi facă bine. Şi te va încălzi.

-Mulţumesc.

Mi-a întins unul dintre pahare şi spre surprinderea mea, din prima înghiţitură, m-am simţit mult mai bine. Eram aproape singura din local. Într-o parte a barului era întuneric. Ceva sclipea.

-Frig afară, nu?o voce de băiat.

-Da...dar totuşi, nu a nins. Am răspuns vocii ce se adresa din întuneric.

-De când eşti pe aici? Nu te-am văzut prin zonă.

-Sunt de şase luni...aproape şapte. Dar nu prea am ieşit de când a foarte acel incendiu. Cel de peste stradă.

-Ai fost acolo când s-a întâmplat?m-a întrebat fata.

-Mda.Dar nu a fost prea plăcut.

În gând mi se reflectau imaginile. Băiatul părea că stă şi el pe un scaun. Fata de la bar se îndreaptă spre mine:

-De aici s-a zărit totul.

-Poftim?

-În acea noapte...

-Nu îmi amintesc ca acest local să fi fost aici şi atunci... răspund eu confuză.

-Suntem aici de mai bine de opt luni.

-Eu şi Gemmy mereu bem câte ceva aici pentru a ne incălzi. Răspunse tipul despre care uitasem că era şi el acolo.

-Da, eu sunt Gemmima. Îmi poţi spune Gemmy.

-Încântată. Eu sunt Amelissa.

-Amelissa... Ce nume unic, spuse băiatul.

-Spune-mi Issa.

Băiatul pare să se ridice de la bar. Îi lasă Gemmei mărunţiş, ne salută şi pleacă. La lumină, purta un palton lung şi negru şi o pălărie de aceeaşi culoare. Înalt. Nu i-am putut zări chipul, dar când s-a întors spre noi, o licărire s-a produs în ochii lui. Nuanţa de albastru marin s-a transformat, din ocean în Soare. Am recunoscut privirea.

A ieşit, iar eu am mai rămas să discut cu Gemmy.

***

Am povestit întâmplări, ne-am împrietenit şi s-a făcut ora şapte dimineaţa. Am fost nevoită să plec. La ieşire m-am lovit de un băiat. Era cel pe care îl cunoscusem acum câteva ore. Acum i-am văzut chipul pentru prima oară.

Era îmbrăcat într-un hanorac albastru ce îi scotea ochii în evidenţă. Albastru marin. Tenul era măsliniu, iar părul gri, uşor argintiu. O clipă mi-a luat să realizez că erau cei pe care îi vedeam de atâta timp. Ne-am blocat unul în faţa celuilalt. Mă ţinea în braţe. Nu ştiam ce să spun. Simţeam că Gemmy ne privea. Şi-a dezvăluit dinţii perfecţi şi a început conversaţia:

-Aşadar, ai stat până acum, Amelissa?

-Da. Am vorbit cu Gemmy. Şi prefer Issa. Te rog.

-Bine, Issa. Mergi acasă?

-Aşa ar trebui. Am stat patru ore plecată. Probabil că bunica Tessie îşi face multe griji. Şi trebuie să-mi hrănesc motănelul. Robin.

La acestea, el miji ochii şi continuă:

-Te pot însoţi?

-Desigur.

-Ai spus că bunica ta e Tessie?

-O cunoşti?

-Foarte bine. Uneori obişnuiam să o ajut cu treburile.

-Deci, să presupun că ştii şi unde stăm?

El râse şi din nou dinţii lui au prins contur. Ne aflam la jumătatea drumului. Se lăsase tăcerea. Eram cu privirea la el. Mergea atât de drept şi era foarte înalt. În obrajii lui apărură gropiţe şi se uita către curtea din dreptul nostru. Am rupt tăcerea.

-Mulţumesc.

-Pentru ce?întrebă el cu obrajii coloraţi de la frig.

-M-ai însoţit.

-Aaa... Pentru nimic.

M-am întors să deschid poarta şi mi-am amintit că nu îi ştiam numele.

-Heeei... Încă nu ştiu cum te chea...mă. După o piruetă, observ că nu mai e acolo.

Strada era pustie. Ceva mieuna. Era Robin. Urcat pe gărduleţ.

-Robiiiin, ce faci aici? Nu ar trebui să fii în casă?

L-am luat în braţe şi torcea. În hol, lângă măsuţă, bunica dormea pe un fotoliu. Presupun că m-a aşteptat foarte mult.

M-am strecurat în camera mea, m-am schimbat în nişte colanţi cu motive de Crăciun şi un pulover larg, negru. Am stat pe gânduri în timp ce mi-am împletit părul. Începusem să zâmbesc când îmi recăpătam imaginile celor intâmplate.

Ochii lui au strălucit ca Soarele când şi-a întors privirea spre mine la plecare. Cum m-a prins de braţe după ce ne-am lovit unul de altul. Cum şi-a dezvelit zâmbetul. Cum i s-au format gropiţele ca şi când ar fi ştiut că îl priveam. Nu mă puteam abţine. Era un băiat chiar frumos.

Mi-a plăcut. Mi-am făcut prieteni noi în dimineaţa asta.