Regula de aur

prolog

2148. Se reîmpart țările.

Varșovienii s-au îngămădit în piața din fața palatului Kronenberg. Sunt înconjurată de fețe cunoscute; vecini, părinți, prieteni și bunici s-au strâns pentru a protesta împotriva anexării Poloniei de Franța, respectiv Germania.

Strâng cu putere mâna transpirată a fratelui meu pentru a-i atrage atenția. Mi-e frică.

-Nu-ți face griji, Elwira, totul se va termina cât ai zice pește. Vom pleca acasă și-ți voi cumpăra păpușa aia pe care o voiai atât de mult.

Încearcă să zâmbească, dar renunță să-și mascheze tristețea. Se întoarce cu fața la camerele de filmat ce ne înconjoară și țipă cât îl țin plămânii:

-Libertate! Cerem libertate!

Îmi aranjez rochița ce mi s-a murdărit în timp ce alergam pe stradă. A plouat, dar acum este senin.

Ridic privirea spre marea de adulți ce mă sufocă și privesc din greșeală, și pentru o singură secundă, cerul albastru. Avioane militare survolează zona.

Părinții noștri ne-au explicat ce se întâmplă în mare, la masa de seară. Motivul pentru care suntem aici toți este că Germania și Franța s-au aliat și au început să-și împartă țările din Europa. Vor să înceapă cu Polonia , iar noi suntem datori să ne apărăm țara din moment ce președintele a renunțat la noi și a fugit undeva unde nimeni nu știe, undeva unde, probabil, el și familia lui sunt în siguranță.

Sunt luată pe sus și țip înainte să realizez că sunt în brațele bunicului meu. Fuge. Toți fug și țipă.

O fată de la școală este călcată în picioare, la propriu. Noi ne îndepărtăm, dar ea rămâne acolo, plină de sânge și plânge ținându-se de picior. Mama ei se aruncă peste ea protejând-o de neatenția adulților grăbiți.

Spaimă. Confuzie. Durere.

Bunicul plânge. Îl pierd pe Edek din privire. A rămas să o ajute pe bunica; este rănită la piciorul drept, așa ca fetița blondă ce a rămas în urmă cu mama ei. Observ că ne îndepărtăm de palat și înțeleg imediat de ce atunci când un avion negru, lunguieț, intră în el, distrugându-i o jumătate. Este urmat apoi de alte două ce îl pun la pământ. Exploziile nu întârzie să apară, iar eu cu greu mă abțin să nu plâng. Sunt terifiată, dar nu vreau să-mi îngrijorez bunicul.

Privesc în urmă și tresar de fiecare dată când bunu se împiedică și țipă „Nu ne călcați în picioare, ocoliți-ne!” la cei ce ne urmează în spate.

Mă doare gâtul din cauza nodului ce stă acolo ca un glonț. Nu vreau să plâng, trebuie să le arăt că sunt puternică.

Dar bunica plângea, fratele meu urla în timp ce lacrimile îi inundau fața, iar bunicul plânge și acum, cu mine, departe de ei doi.

În jurul nostru e fum, mult fum. Îmi doresc atât de mult să mă trezesc departe de aici, în Rusia poate, căci Rusia  e singura țară care nu se va împărți vreodată. Este imparțială, nu participă la acest război, deci este indiferentă. Edek a zis asta noaptea trecută, când m-a pus să aștept ca ai noștri să adoarmă pentru a ne face bagajele. Doar noi doi.

-Mami și tati nu vin? L-am întrebat eu atunci, în timp ce străbăteam holul cu valiza mea plină ochi, până la el în cameră.

-Ba da, dar mai târziu.

-Și unde mergem?

-În Rusia, Elwira. Acum taci, nu trebuie să ne audă nimeni.

Mă speriasem pe moment, dar l-am ajutat să pună câteva pâini într-un rucsac negru și am ales împreună gemul pe care aveam să-l luăm cu noi. Doar un borcan, și de mure, am putut să ascundem printre haine. Doar unul, ca să nu îngreuneze bagajul.

Acum îl caut printre gemetele sfâșietoare ale oamenilor ce rămân în urmă pentru că sunt împușcați, și, în timp ce bunicul mă aruncă într-o dubiță neagră alături de alți copii de-o seamă cu mine, cineva mă prinde de brațul drept și-mi strigă să cobor la prima oprire și să nu plec de acolo orice ar fi.

Mi-am recunoscut fratele. L-aș recunoaște dintr-o mie de oameni.

Noi, cei tineri, suntem salvați. Sau cel puțin, suntem duși undeva, probabil acasă, unde suntem în siguranță, departe de masacrul din piață. Nu știu ce se întâmplă cu bunicii mei, sau ce se va întâmpla cu mine și fratele meu, nu știu nici măcar unde sunt părinții noștri, nu i-am văzut pe nicăieri și cu toate că Edek m-a luat din pat când soarele nici nu ajunsese bine pe cer, ei erau deja plecați.

Șoferul pune o frână bruscă și suntem aruncați unii peste alții, de pereții interiori ai mașinii.

Un băiețel mai mic plânge în brațele surorii sale mai mari ce pare de-o seamă cu mine, dacă nu mai mică cu un an sau doi.

Îi întind fetei ursulețul de pluș cât un deget pe care îl țin în buzunar și mă ghemuiesc la locul meu, strângându-mi genunchii cu brațele. Darul meu a reușit să facă copilașul să se liniștească și privesc în continuare spre el, chiar dacă nu mai am vreun motiv să o fac. Îl analizează ținându-l într-o mână, iar sora lui îi șterge lacrimile cu mâneca bluzei pe care o poartă. Sunt mișcări stângace, tremurătoare, fiindă și ea e speriată și a plâns, dar, de asemenea, sunt pline de dragoste și grijă.

-Mulțumesc, spune după ce își ridică privirea spre mine. Vocea îi este răgușită și mi-e teamă că și a mea sună la fel de rău așa că nu îi răspund, dau pur și simplu din cap.

Ușa pe care am fost băgată în dubiță se deschide și recunosc imediat curtea școlii. Aici totul este la fel ca ieri, când nimic din toată agitația asta nu ne înghitea.

Școala tronează în fața noastră, iar noi o privim în timp ce mașina care ne-a adus aici se îndepărtează lăsându-ne pe cont propriu.

Nici măcar nu ni s-a spus ce trebuie să facem, dar cred că școala ne va servi drept adăpost.

-Să mergem, spun cu voce tare.

Aveam dreptate. Vocea îmi sună groaznic.