Captivă în lanțurile dragostei

Capitolul 13

Au trecut două luni de când am ales să merg pe drumul meu, departe de Vlad și de toate mizeriile pe care le aducea în viața mea. Îmi e bine fără el. Am învățat să respir fără el, am învățat să trăiesc fără el.

Mă încurajez singură în fiecare zi, îmi spun că nu am nevoie de un bărbat pentru a fi fericită, și cu atât mai puțin am nevoie de el. Mi-am închiriat un apartament în Drumul Taberei, micut, cu două camere, dar ce-mi trebuie mai mult? Am o priveliște superbă asupra apusului în fiecare după-amiază chiar de pe geamul de la baie. E perfect pentru amiezile in care mă bălăcesc în cadă, învăluită în aroma de căpșuni și vanilie a spumei de baie. Mai mult decât atât, l-am luat și pe Miu înapoi! Cu greu l-am luat de la Elena, care deja îl îndrăgea atât de mult, dar chiar aveam nevoie de companie.

Vlad a tot inisistat să mă întorc în prima săptămână. A oscilat între vorbe frumoase și înjurături, între promisiuni și amenințări... acum îmi spune că se va schimba, că totul va fi ca la început, iar peste două minute îmi zice că-mi rupe capul când mă găsește, că nu eu decid când pot să plec...

Faptul că nu m-am dus acasă la ai mei a fost o decizie înțeleaptă deoarece m-a căutat și acolo. Așa au aflat ai mei că relația noastră nu mai mergea. Bine, nu știu toate detaliile, ci doar că nu ne mai înțelegem. Pot spune doar că mama s-a bucurat foarte mult, iar tata a tot insistat să-i spun dacă m-a lovit... nu i-am spus. Nu știu de ce tot încerc să-i protejez imaginea, îmi e mie rușine de acțiunile lui.

Nici mamei lui nu i-am spus atunci când m-a sunat plângând să mă roage să mă întorc la fiul ei. Mi-a zis că nu-l mai recunoaște, că bea, vorbește urât... ce să zic, mie îmi e prea cunoscut acest Vlad ca să mă mai întorc. M-a întristat, dar nu am cedat. Eu sunt cea mai importantă persoană pentru mine și nimeni nu o să mă iubeasă mai mult decât mă iubesc eu.

Am făcut și câteva ședințe de terapie la psiholog. Aveam nevoie să învăț să fiu mai curajoasă. Aproape că am cedat atunci când Vlad a venit după mine la penitenciar. M-a așteptat la poartă și m-a prins de braț până ca măcar eu să-l văd. Dacă nu era unchiul meu prin preajmă atunci cred că reușea să mă ia cu forța acasă. Am scăpat datorită lui. I-a zis că a pus un ordin de restricție (deși nu era așa, iar el nici măcar nu știa ce se întâmplase între noi) și să nu se mai apropie de mine dacă ține la libertatea lui. Vlad a mârâit și a înjurat printre dinți, dar mi-a dat drumul și nici nu m-a mai căutat de atunci.

Am început să îmi caut un alt job, nu știu ce mi-a venit așa, dintr-o dată, dar parcă nu mai e locul meu aici. Simt că pot face mai mult, că pot ajuta mai mulți oameni decât o fac aici. Nu îmi vine nici să-i las de izbeliște, dar sunt sigură că orice medic ar veni își va face treaba bine, fără discriminări. Ba mai mult, parcă acest job s-ar potrivi mai mult unui bărbat, decât unei femei. Nu mai accept chiar orice vorbe de când m-am despărțit de Vlad, sunt mai sensibilă și mă rănesc ușor aluziile nesimțite ale unor pacienți sau încercările de a mă atinge.

Elena spune că nu mai vreau să rămân pentru că mi-a plecat pacientul „preferat", dar am asigurat-o că nu este așa. Rareș a ieșit acum o săptămână. M-am bucurat atât de tare pentru el! Și-a recăpătat libertatea pe care o pierduse pe nedrept. Era atât de fericit încât nu i-am zis nimic când m-a îmbrățișat cu patos. Nu am vrut să-i distrug în niciun fel momentul. Eram sigură că avea să fie ultima dată când ne vedem. Da, îmi părea rău. Îmi părea foarte rău și eram sigură că o să-mi lipsească, de aceea m-am lăsat cuprinsă de brațele lui puternice, l-am lăsat să-mi mângâie spatele și părul și i-am inspirat cu nesaț mirosul. Nu, nu vreun parfum anume, ci mirosul lui.

-O să-mi lipseși, i-am spus atunci, fără să-mi dau seama că dau glas gândurilor mele.

A zâmbit și m-a privit în ochi.