Music for inspiration

Bright lights bigger city

Cee Lo Green- Bright lights bigger city aleasa de TeeaTJ. Asta e toata productia mea pe vara asta. Da, lenesa, stiu, treceti peste, nu e ca si cum m-ati fi incurajat pre amult... :P

@};-

Bright lights bigger city

Am inspirit adânc. Aerul nu era prea curat, nu la fel ca în micul meu orăşel de origine, dar era mai bine decât acolo jos, în mijlocul traficului. Deşi e trecut de miezul nopţii, noaptea e atât de luminoasă şi plină de sunete. Claxoane, strigăte, muzică şi miile de luminiţe. Doar e New York, oraşul care nu doarme niciodată, nu?

Mi-am ridicat privirea spre cer. Oraşul era atât de luminos încât luna părea străvezie. În primum pătrar dar… părea atât de lipsită de vlagă, de viaţă, de grandoarea pe care ştiam că o debordează de obicei. Şi erau atât de multe sunete…

Mi-am scos vioara şi mi-am aşezat-o pe umăr. Mi-am ridicat din nou privirea spre lună şi am lăsat arcuşul să alunece uşor.

 - Asta e pentru tine, Selena, am şoptit, în timpul primelor note.

Aveam impresia că din corzile ei se prelungeşte un portativ, pe care se inşiră rând pe rând notele piesei Moonlight soanata. Portativul mă încojura, izoluându-mă fonic de restul lumii şi urcând spre lună. Când am terminat, părea puţin mai… vie.

 - Îmi pare rău că nu am un pian, dar ştii că e doar pentru tine, nu? am întrebat-o blând.

Ştiam că nu îmi va răspunde. Nu eram vreo ţâcânită fugită de la azilul de nebuni, dar era singurul lucru care mă lega de casă, oricât de slabă şi întinsă era coarda dintre noi.

Am continuat să mai cânt câteva piese. Mă întrebam dacă mă va auzi cineva prin perdeaua de sunete şi agitaţia oraşului.

 - Se pară că nu, am rostit uşor degamăgită când îmi puneam vioara la loc. Dar nu mă las. Cineva, într-o noapte, mă va auzi! am strigat către lună.

Chiar credeam asta. Speram ca în toată agitaţia şi fuga aceea a oraşului cineva se va opri pentru o secundă pentru a asculta o notă. Dar oare sunetele viorii mele reuşeau să străpungă zidul de sunete?

Am continuat să cânt noapte de noapte câteva piese, la finalul programului meu de lucru. De fiecare dată am sperat că cineva mă va auzi, poate doar pentru a-mi spune să încetez. Dar zilele treceau, s-au trasnformat în săptămini şi săptămânile în luni. Numeni din marele oraş nu îmi auzea glasul….

Încet încet, renunţasem la ideea că cineva mă va auzi, dar am continuat să urc pe acoperişul acelui zgârie nor şi să cant. Devenise obiceiul meu, tradiţia mea fără de care nu mă puteam culca.

Şi nici nu mai eram surprinsă. Nu credeam că mă putea auzi cineva. Nu mai conta. Cântam pentru mine, pentru a mă simţi mai bine, deşi degetele mă dureau de mult, frigul îmi pătrundea în oase, sau fulgi jucăuşi îmi opreau muzica.

Dar iarna a trecut şi ea repede. Curând, nopţile deveniseră mai câlduţe, aşa că îmi prelungisem cu o melodie repertoriul. Şi în mod surprinzător, în una din nopţile acelea primăvăratice, cineva m-a auzit.

Uşa a scârţâit, ceea ce m-a făcut să mă opresc. Era tânăr. În jur de vreo 25 de ani, dar nu prea înalt, sau făcut. Pielea îi era destul de deschisă, contrastând cu părul închis.

 - Te rog, nu te opri, a rostit cu o voce răguşită.

Mi-am rearanjat vioara pe umăr şi mi-am ridicat arcuşul. Am început de la început, dar nu părea să îl deranjeze. S-a aşezat lângă mine şi a privit spre cer. Când am terminat, a bătut de câteva ori din palme.