Primăvara, anotimpul cel mai frumos din an. Asta era perioada când toate petalele florilor proaspăt înflorite ale cireșilor pluteau libere prin aer indicând aceea atmosfera veselă și plăcută a unui nou început. Iubeai primăvara. Ăsta a fost primul lucru pe care l-am aflat despre tine iar acest anotimp nu mi se părea atât de important până să aflu asta...
Te-am zărit pentru prima oară într-o după-amiază de luni, când orele se sfârșiseră iar tu așteptai pe cineva la ieșirea din curtea scolii. De la primul contact vizual ai avut un impact uriaș asupra mea. Buclele tale aurii dansau în ritm de vals odată cu petalele florilor iar zâmbetul tău delicat reușea sa-ți scoată în evidență adevărata frumusețe.
Te observasem îndelung o perioadă. Nu erai genul acela care stătea tot timpul cu prietenii și nici un șoarece de bibliotecă. Reușeai prin simplitatea și inocența ta să atragi priviri, asta era de ajuns. Știai cum să te bucuri de fiecare lucru mărunt singură, emanând prin zâmbetul tău acea căldură care ar fi putut topi orice suflet înghețat.
Existau zile când plecai mai devreme de la școală. Ochii mei te căutau de fiecare dată după terminarea orelor, iar curiozitatea mă măcina atunci când nu te găseau. Îmi făceam destul curaj să-ți întreb colegele despre starea ta, dar nu îndeajuns încât să te fi întrebat direct. Bineînțeles, ele nu știau nimic...
O perioadă ai lipsit de la școală, iar în toată splendoarea primăverii, simțeam că și ceva în mine lipsește. Mai târziu mi-am dat seama că zâmbetul tău era acel lucru care lipsea. Asemeni unui obiect decorativ care reușea să înfrumusețeze complet o întreagă încăpere prin prezență și aspect...acel detaliu mic care reușea să-mi facă inima să bată cu putere și de care m-am îndrăgostit. Asta lipsea. Mi-am promis că atunci când te voi revedea voi acumula destul curaj încât să îți spun ceea ce simt.
După doua săptămâni aproximativ, într-o zi de joi, ai apărut din nou în fata ochilor mei. Eram fericit ca te puteam vedea iar. După scoală, te îndreptai grăbită spre casă cred. Simțeam cum îmi scapă acea șansă mult așteptată printre degete, așa că te-am urmărit. Mergeam la o distanța de 5-6 metri dar și așa, puteam distinge sunetul vocii tale fredonând o melodie veche. Mi-am înfundat plămânii cu aer și l-am dat afară printr-un oftat greoi. M-am apropiat și te-am putut prinde de încheietura mâinii drepte. Te uitai surprinsă la mine cu ochii aceia mari și negri, dar mi-ai zâmbit imediat apoi. În momentul acela puteam să jur că o să explodez de emoție dar am spus-o într-un final...am confesat. Mă așteptam să îmi răspunzi prin cuvinte simple sau pur si simplu să pleci, dar atunci, ți-am simțit parfumul dulce, amețitor și brațele înconjurându-mi gâtul. M-am lăsat dus de val și te-am sărutat iar spre uimirea mea nu m-ai refuzat.
Primăvara...atunci a început totul. Relația noastră era perfectă. Dimineața ne întâlneam într-un anume loc și mergeam la școală, dar nu înainte de a merge împreună și de a privi răsăritul. La sfârșitul orelor te conduceam acasă și ne luam rămas bun urmând perechi de îmbrățișări. Nu te abțineai niciodată din a-mi spune cât de mult mă iubești. Citeam o anumită tristețe în ochii tăi dar zâmbetul tău făcea să dispară orice urmă.
Erai orfană...o aveai doar pe bunica ta care locuia în afara orașului. Atunci mi-am promis că voi avea mereu grija de tine. Încă mai erau perioade când lipseai de la scoală dar îmi spuneai să nu-mi fac griji, spuneai că bunica ta se simțea rău și trebuie să ai grijă de ea.
Lunile au trecut, anotimpurile s-au schimbat iar tu continuai să strălucești din ce în ce mai puternic în ochii mei.
Se împlinise doi ani de la începutul relației noastre până acum și ne-am hotărât să ne mutam amândoi într-o locuința. Era în apropierea școlii. Multi colegi ne vedeau ieșind împreună și bănuiau ce se întâmplă. Aruncau cuvinte grele în amândoi dar am decis să îi ignorăm. Nu trebuia să dam explicații nimănui despre noi. Diminețile îmi erau luminate de zâmbetul tău iar nopțile puteam dormi doar pentru că erai alături de mine. Ce altceva mai conta?
La sfârșitul primei luni din noua primăvara, mi-am luat inima în dinți și te-am surprins așezând un frumos inel pe degetul tău. Ai izbucnit în plâns, nu știam ce se întâmplase atunci, dar cu o ezitare în suflet, l-ai acceptat îmbrățișându-ma puternic. Plângeai la pieptul meu rostind acel "Te iubesc" de nenumărate ori.
La sfârșitul primăverii am simțit cum mi s-a spulberat o întreagă lume când te-am văzut prăbușindu-te în fața ochilor mei. Eram disperat așa că te-am dus imediat la cel mai apropiat spital...Înebuneam la gândul că te voi putea pierde...
Acea zi blestemată în care doctorul mi-a dat ce mai proastă și neașteptată veste pe care aș fi putut primi vreodată, acea zi în care mi-a spus că aveai cardiomiopatie hipertrofică și veneai des aici pentru control. Am realizat că în tot acest timp fusesem un prost. Niciodată nu mă voi ierta pentru că n-am putut vedea dincolo de zâmbetul tău. Acele zile când lipseai de la scoală...asta era adevăratul motiv din spatele absențelor tale...iar eu am fost atât de orb. Ai decis să nu îți faci prieteni, să te separi de lume, dar totuși...pe mine nu m-ai dat la o parte. Chiar și acum mă întreb de ce...
Câtă durere simțeai atunci când îmi spuneai că mă iubești...? Câte lacrimi ai vărsat pe ascuns după ce ți-am dat inelul acela...? Doar tu ai știut asta.
Lunile trec, anotimpurile se schimbă, dar tu nu mai ești...
***
Iată-mă din nou aici, vizitându-te și reamintindu-ți scurta noastră poveste. Repetând, am înțeles un lucru important: Dacă-ți pui bazele propriei lumi într-o persoană iar acestea sunt spulberate, acea lume se va transforma într-un pustiu nemărginit unde îți vei petrece restul vieții bântuit de amintiri.
"Haru, îți promit că voi reveni și primăvara viitoare..."
