Sfârșit de copilărie

Deschise larg fereastra și aerul rece și aproape tăios al dimineții pătrunse în încăpere.

Ce bine, își zise Dan trăgând adânc aerul proaspăt în piept. Păși peste pragul casei și își întinse brațele deasupra capului până atinseră tocul de sus al ușii. Îi plăcea mult să privească zorii la ora când soarele abia se înălța pe cer.

Și fiindcă ziua se anunța frumoasă, sări sprinten de pe prispa casei până în ograda bunicii, luă două dintre gălețile ce stăteau înșirate lângă peretele bucătăriei și, cu pași elastici, merse către fântâna din grădină.

E minunat, gândi el când simți roua dimineții strivindu-se odată cu iarba sub tălpile lui goale.

Ajuns la fântână, ridică capacul și lăsă lanțul să-i alunece printre degete până când auzi cum găleata se prăvăli cu zgomot în apă. Cu mișcări energice ridică găleata plină în timp ce-și privea brațele vânjoase, arse de soare. Vara asta crescuse dintr-odată, se înălțase și toată munca prin gospodăria bunicii îi călise corpul, până mai ieri slab și firav. Se bucura pe de o parte, se săturase să fie ciuca bătăilor la școală, ținta colegilor mai mari și mai puternici. Acum le va putea face față și nu se va da în lături să sară la bătaie dacă se vor mai lua de el. Dar, pe de altă parte, era îngrijorat pentru că în toamnă îi vor trebui haine noi, cele de anul trecut sigur nu i se mai potriveau.

Întorcându-se de la fântână, își aminti că în anii din urmă încercase să ducă pe umeri cobilița de care atârnau două găleți, dar cât se chinuise nu reușise deloc. Din contră, din tot spectacolul ăla de echilibristică se alesese cu umerii zdreliți și o baie zdravănă. Acum avea altă forță și putea face multe prin gospodărie. Spărgea lemne pentru iarnă, ajuta la culesul porumbului, la vie, la săpat și la prășit. Îngrijea de animale, făcea curat în grajdul vitelor și rânea în cotețul porcilor. De dimineață până seara, robotea întruna spre bucuria bunicii care nu-și mai încăpea în piele că nepotul ei cel drag era așa de vrednic. Iar Dan nu-și dorea nimic mai mult decât ca bunica să fie mulțumită de el și să n-o mai vadă tristă, plângând ascunsă prin cotloanele casei.

Turnă conținutul celor două găleți în butoiul acela vechi în care dăduse niște găuri și-l agățase de un suport în spatele casei, transformându-l într-un original duș improvizat. Stătu acolo sub stropitoarea aceea rece, dătătoare de viață, până când conținutul butoiului se goli, apoi scuturându-se ca un câine plouat și zgribulit se șterse energic cu ștergarul mare de pânză țesut de bunica.

Dimineața și-o petrecu reparând gardul grădinii ce se dărâmase într-o parte. Înfipse bulumacii căzuți în pământ, bătu scândurile șubrede în cuie și întări legătura cu sârmă, făcând o înnăditură de tot râsul, se vedea că e cârpăcit, dar măcar gardul va mai rezista o vreme.

Când se simți complet epuizat, se trânti pe iarba de pe care dispăruse orice picătură de rouă. Curând îl fură somnul și, cum stătea așa răsturnat cu fața în sus sub cerul senin cu tot soarele acela iubitor care-i mângâia chipul și trupul dornic de lumină și căldură, auzi poarta curții lovindu-se cu putere de stâlpii ce-o susțineau.

Apoi, glasul tăbăcit de tutun al unchiului Tudor se auzi furios:

— Dadă Ilinco, unde ești?

Unchiul Tudor era fratele mai mic al bunicii. Lui Dan îi rămăsese în minte o zi când, mai mic fiind, unchiul îl dusese călare la bâlci, iar acolo îl dăduse în comedie, îi luase halviță, ciubuc și acadele. Cât de frumos fusese totul atunci! Unchiul Tudor își iubea nepotul și în fiecare vacanță avea grijă de el, îi aducea cărți să citească, îl lua pe la el și munceau împreună în ciupercăria pe care unchiul o improvizase acasă.