Baia caldă de sânge (finalizată)

Prințesa Maria

Sună alarma. E dimineață! Poate că astăzi o să fie o zi normală. Lana aude alarma și ar vrea să o oprească și să mai doarmă puțin, dar asta e o misiune imposibilă și o mare aventură. De ce? Ei bine, camera e întoarsă cu susul în jos și telefonul se aude înfundat dintr-un loc necunoscut, încă. Fata își duce mâinile la cap nervoasă. "E weekend, de ce oare n-am oprit alarma aia afurisită? " Scoate o interjecție ce îi divulgă iritarea aruncând dintr-o singură mișcare pilota de pe ea.  Sare  din pat direct în picioare la marginea acestuia. "Să înceapă aventura, strigă ura!" își spune Lana mimând un ton vesel, după care o bufnește râsul.                                                                Dintr-o dată alarma încetează și începe să se audă tonul de apel. Mai mult ca sigur sună Owen. Probabil vrea să iasă pe afară sau poate vrea să vină în vizită. Oricum nu poate afla intențiile prietenului său până nu găsește telefonul. "Unde te-am pus oare? Doar nu te-am lăsat pe celălalt tărâm." gând ce la început o amuză, iar mai apoi o face să adopte o alură seriosă.  Răscolește întreaga cameră preț de o oră fără vreun rezultat. Epuizată se aruncă pe muntele de haine aflat la marginea patului. La interval de câteva secunde din momentul așezării Lanei  muntele de haine începe să vibreze. Imediat se aude și tonul de apel de la telefonul Lanei. Se ridică ca arsă și începe să sape printre haine. Când aproape a ajuns la parchet zărește lumina interitentă a eranului. Îl înșfacă rapid și-l ridică triunfătoare. Îl deblochează și se uita în grabă la apelurile pierdute, toate erau de la Owen. Îl apelează în grabă așteptând ca vocea obosită și morocănoasă a prietenului ei să se audă la celălalt capăt, dar asta nu se întâmplă. Tot ce aude Lana este "Abonatul nu răspunde, vă rugăm să reveniți."  Ziua asta nu a început așa cum și-a imaginat ea, dar mai e mult până la apus. "Te-ai evaporat în doar câteva secunde, Owen? Urăsc când faci asta..." spune Lana cu voce tare.                                                                                                                                    Merge spre fereastră, așează telefonul pe pervaz și privește calmă joaca norilor pufoși.                    E senin și doar câțiva nori micuți străbat cerul. Au diferite forme și deține fiecare o viteză proprie de depasare. Toate aceste elemente conferă o stare de liniște. Vântul e liniștit, nici măcar o adiere nu mișcă frunzele copacilor. Cu toate acestea fereastra este deschisă cu puterea unui uragan. Dacă Lana nu s-ar fi dat din instinct 3 pași mai în spate cu siguranță ar fi fost rănită.  Deși era milimetric de a fi rănită Lana nu se sperie, ci începe să strige cu un calm ce i se citea în voce. 

- Ce se întâmplă? Matt, iar ai chef de joacă? Fie, dar azi eu aleg jocul. Prin urmare, jocul meu, regulile mele. 

Niciun răspuns, nicio mișcare. Nu se simte nicio adiere a vântului. Ferestrele au rămas larg deschise, iar telefonul zace pe podea cu ecranul în jos. Fata se duce să verifice dacă nu cumva s-a spart din cauza impactului. Îl intoarce cu puțină emoție, dar constată rapid că totul este în regulă. Închide ochii, trage aer în piept apoi îl exiră ușurată. Se gândește că poate de această dată chiar nu e mâna lui Matthew, ci că totul a fost o joacă a naturii. Desigur, gând pe care cu greu ar reuși să-l creadă. Își alungă repede din minte orice speculație și deschide  din nou ochii. "Surpriză, chiar a fost mâna lui Matt. Oare cum m-am putut gândi vreo secundă că nu e implicat?" își spune fata cu un zâmbet ironic pe chip. Se află în gradina unui palat. Totul în jurul ei e luxos, e strălucitor, curat și pare miraculos. E super, e un loc absolut superb! Dintr-odată se rupe din contemplare și-l convoacă pe Matthew la o discuție, dar fară  rezultat. 

- Matt, încalci regulile. îi reproșează fata.

Simte cum îi fierbe sângele în vene. Simte că o să îi explodeze capul.  După câteva minute de așteptare decide să se așeze pe iarbă și să încerce să se calmeze. Imediat ce o să aibă mintea limpede sigur o să se gândească ea la ceva ca să se întoarcă acasă. Inspectează cu privirea împrejurimile și observă o tânără de 16 ani nu departe de ea. Se ridică subit și cu nerăbdare alergând spre tânăra fata. Hotărăște să i se adeseze și să ceară ajutor. Poate știe cumva mai multe despre ce se întâmplă decât știe ea. 

- Scuză-mă că te deranejez, îmi poți spune unde ne aflăm în acest moment? M-am rătăcit, sunt speriată și tot ce îmi doresc e să fiu îndrumată spre casă. Te rog, mă poți ajuta? aproape că o imploră Lana. 

Tânăra nici măcar nu se uită la ea. Nu schițează niciun gest care să indice că a receptat mesajul Lanei. Primul gând al Lanei este unul de compasiune. "Poate că are probleme cu vederea și deficiențe de auz. Îmi pare atât de rău pentru ea. Sărăcuța, e atât de tânără și de frumoasă. E cea mai frumoasă floare din această grădină. Ca o floare de lotus!" își zice Lana zâmbind în colțul gurii.  Ateția Lanei este distrasă la auzul unor pași grăbiți ce se îndreaptă spre locul unde se află ea. "Era și timpul să apari, Matt!" zâmbește triunfătoare. Peste câteva momente se poate distinge trupul unui tânăr. "Nu e Matthew. E un băiat așa de chipeș, la fel de frumos ca tânăra de lângă ea. Oare sunt frați? Nu seamănă, dar sunt atât de frumoși, asemenea protagoniștilor din basmele populare. O Ileana Cosânzeana și un Făt-Frumos."  Acesta o strigă pe tânără agitându-și mâinile în aer. Toată fața lui e numai zâmbet. Se vede că o iubește mult. "Nu mai sunt așa sigură că sunt  frați. Cred că e ceva mai mult, mult mai mult decât o poveste de iubire adolescentină." 

- Maria! Prințesă Maria! strigă tânărul fermecător. 

Imediat Lana își amintește că același apelativ  l-a folosit și Andrei atunci când i s-a adresat. E înmărmurită. Nebunia a atins cote maxime și pare că ea o să capete premiul întâi la această categorie. Rămâne cu privirea în gol, iar "Maria, prințesă Maria!" sunt singurele cuvinte pe care le mai poate rosti.