Prins In Trecut

Capitolul II

Zece ani mai târziu

Fata privea pe geamul autobuzului călătorii de toate categoriile de vârste. De la copii de 10 ani probabil, pana la bătrânii zgomotoși. Analiza fiecare detaliu, de la îmbrăcăminte pana la ticuri.
Nu, ea nu judeca, ea nu îi analiza din punct de vedere financiar, ea doar privea și încerca să și dea seama ce fel de viata aveau.
Deja cunoștea o parte din ei.
In fiecare dimineață, la ora 7:20, când urca în autobuz, se așeza în același loc, iar la următoarea stație, aceeași bătrânică se așeza lângă ea, îi zâmbea și o întreba dacă ar fi atât de drăguță încât sa i valideze ea abonamentul.
Si o făcea. O făcea pentru ca acea bătrânică îi era nespus de draga și pentru ca acela era ritualul lor.
Bătrâna era chiar simpatica, se gândea ea. Văzuse pe abonamentul sau ca numele ei era Eleanor, și, cumva, gândea ca acel nume i se potrivea de minune. Era ceva delicat în gesturile ei, ceva ce ar fi asociat cu reginele sau printesele din povesti. Mereu dichisita și  aranjata, femeia nu uita niciodată de bunele maniere si niciodată nu uita sa zâmbească. Era o fire carismatica, educata și calma.
Ceilalți pasageri erau cumva morocănoși, sau prea zgomotoși. Tinerii erau cumva...ciudati? Cassie nu știa cum sa îi definească pentru ca ei erau altfel. Copii de aproximativ vârsta ei făceau glume nesărate și râdeau necontrolat. Alții îi barfeau în șoaptă pe cei de lângă ei doar ca aceia sa se simtă prost. Unii se plângeau cu voce extrem de ridicata ca trebuie  sa învețe foarte mult.
In astfel de momente, când imaginea din fata ei și zgomotul erau prea intensificate, fata îi zâmbea lui Eleanor, în timp ce își descurca căștile pentru a asculta muzică.
Muzica devenise pentru Cassie un  fel de medicament, ceva indispensabil vieții sale. Adormea cu muzica, mergea cu muzica, făcea curat cu muzica, totul se desfășura pe acele sunete care o protejau cumva  de  gândurile sale.
Si asta îi trebuia, de asta simțea nevoia.
Uneori, când avea o dispoziție bună, îi venea sa danseze chiar în autobuz, sau chiar pe strada. Timiditatea ei  nu o împiedica totuși sa și miște picioarele în ritmul melodiei.
Coborî din autobuz și simți răcoarea dimineții. Era o răcoare necesara acestor zile de septembrie, care, gândi ea, erau mult prea calde.
Se îndrepta încet spre școală, aproape fără chef.
Liceul reprezenta pentru ea un loc de învățat și cam atât. Ea nu se plângea, deși de multe ori simțea ca nu mai face față învățatului, și nu era, ca în viziunea oricărui elev, un loc atât de înfricoșător.
Se bucura într-adevăr ca-și putea vedea amicii. Era destul de cunoscuta în școală, nu genul de tipa populara, dar era fata simpatica și amuzanta cu care se înțelegeau mulți.
Se opri la fumoar unde își aprinse o țigară. Singurătatea o făcu iar sa mediteze asupra vieții sale. De multe ori imaginile ii acaparau mintea, iar trecutul încerca să iasă la iveala.
Nimeni n o cunoștea într-atât de bine, încât sa știe trecutul sau.
Cei din clasa știau doar anumite părți ale povestii sale. Dar nimeni nu știa prin ce trecuse . Nici măcar "părinții" la care statea acum.
Maya, sora ei, era singura care știa, doar ca, ei bine, ele nu prea se mai înțelegeau ca înainte. Și asta o durea pe Cassie pentru ca ea era tot ce mai avea din toată povestea aia. Și își dorea nespus de mult sa fie ca înainte.
Uneori se întreba  oare cum ar fi fost sa aibe o viata normala. Cum ar fi fost sa aibe o familie normala și o copilărie frumoasa.
Când îi veneau în minte toate astea, își spunea ca nimic nu e întâmplător, ca toate se întâmplă cu un anumit scop.
Si spera ca într-o zi sa fie cu adevărat fericita, fără sa îi mai pese de nimic.
Aruncă țigara, își puse ghiozdanul pe umăr și intră în liceu.