Sebastian

Capitolul 4

Aștept plictisit să îmi recuperez bagajul.

Îmi vâr mâinile în buzunarele hanoraculului și continui să aștept.

Prin toată discuția cu Makani am reușit amândoi să adormim. Nu am țipat, nu am sărit brusc din scaunul meu. Am dormit. Am dormit calm și fără vreun fel de coșmar.

-Ne întâlnim din nou, aud o voce plăcută în spatele meu.

O privesc pe Makani și zâmbesc arogant. Nu am observat că e atât de scundă când am coborât din avion. Capul îi ajunge imediat sub umărul meu, ceea ce o face și mai adorabilă decât expresiile feței.

-De ce te credeam mai înaltă?

Își dă ochii peste cap și se uită după bagajul ei.

-Cum e vremea acolo sus? mă întreabă cu un zâmbet care, cred că, ar trebui să fie răutăcios.

-Destul de cald, la tine?

Clatină din cap cu un zâmbet mic pe buze și apucă un geamantan de pe bandă.

-Ne mai vedem, Sebastian.

Felul în care mi-a pronunțat numele a trimis un val de căldură prin întregul corp.

Nu cred că mi-a placut vreodată să mi se spună Sebastian, dar acum chiar nu mă deranjează. Felul în care numele i se desprinde de pe buze este... fermecător.

Îmi iau privirea de pe corpul mic al fetei și mă uit după bagajul meu. Văd geanta albastră și o apuc repede.

Ies din aeroport, luând ultimul taxi liber.

Privesc împrejurimile, știind că nu voi recunoaște nimic dacă mai trec pe aici. Nu mi-ar fi greu, dar gândul meu e la Makani și la ochii ei albaștri.

E ciudat cum o singură persoană îți poate umple mintea. E și mai ciudat când nu cunoști acea persoană cu adevărat. Cu toate astea, mintea îți e plină de acea persoană; de trăsături ale feței, de felul în care execută cel mai mic gest, de felul în care vorbește.

Mașina se oprește în fața unui hotel. Îl plătesc pe șofer, ieșind apoi din taxi cu geanta pe umăr.

Privesc pentru un moment clădirea din fața mea. Zidurile au o nuanță gălbuie, oarecum, liniștitoare.

Intru în hotel, îndreptându-mă spre biroul la care este așezat un bărbat mic de statură. Trecem prin tot procesul necesar și îmi iau cheia.

Odată intrat în lift, apăs butonul cu numărul cinci inscripționat pe el. Din fericire, nu mai intră nimeni în lift la alte etaje, deci ajung repede.

Descui ușa maronie, intru și primul lucru pe care îl fac este să mă arunc pe patul moale și îmbietor.

Mă descalț, urcând-mă mai sus în pat. Privesc tavanul alb și mă gândesc la conversația mea cu Makani. Pe cât de multe informații a dezvăluit despre persoana ei, a scos de la mine la fel de multe informații.

Nu toate amănuntele din viața mea, dar îndeajuns.

Închid ochii, oftând pentru a mia oară pe ziua de azi.

Subconștientul meu încearcă să contureze o imagine a fetei, dar nu e nici pe departe la fel de frumoasă ca cea din viața reală. Cea cu care am împărtășit detalii despre viața mea din cămin și de cele câteva momente pentrecute cu sora mea mai mare după ce ne-a recuperat. Pentru că așa s-a simțit acea perioadă. Scurte momente pe care, în loc să le petrecem ca niște frați adevărați, le-am petrecut în frică.

Închid ochii, fiind sigur că voi adormi în curând. Dacă am reușit să dorm liniștit în avion, o pot face și aici. Nu?

Mă plimb prin casă fără o destinație anume. Privesc în treacăt pozele cu Charlie și Xander de pe perete.

Mă pregătesc să mă așez pe unul din fotoliile negre când îl aud.

Țipătul.

Țipătul ascuțit și plin de durere al Elenei. Alerg spre camera ei și încerc să deschid ușa, dar e blocată. Mă arunc cu tot corpul în ușa albă, în timp ce, pe partea cealaltă se aude hohotul de plâns al surorii mele mai mici.

Mai lovesc o dată ușa, dar de data asta îmi pierd echilibrul și fac contact cu podeaua.

Vreau să o strig, dar nu pot. Numele ei îmi stă în gât și nu pot să îl pronunț.

-Seb, o aud și îmi ridic privirea.

Elena stă în fața mea.

-E vina ta, spune simplu.

Clatin vehement din cap. Nu. Nu e vina mea. Nu am făcut nimic greșit. Nu e vina mea. Nu e... nu e... e vina mea. E vina mea. Nu am făcut nimic. E vina mea.

-Seb, putem vorbi?

-Seb?

-Seb?!

-Seb!

Tresar violent în pat, ridicându-mă în șezut. Respir sacadat și privesc îngrozit prin cameră.

Același coșmar ca întotdeauna. E atât de familiar, încât a-i crede că nu m-ar mai speria în felul ăsta. Sentimentul, totuși, chiar dacă e același, e îngrozitor. Groaza, disperarea, neputința.

Mă ridic din pat și fac ce i-am promis lui Charlie că nu voi face.

Din geantă scot seringa pe care am sterilizat-o de trei ori înainte să mă urc în avion.

Efectuez același proces dezgustător și încerc să găsesc vena din brațul stâng cu mâna tremurândă.

Inspir și expir de câteva ori înainte să înfig acul în mână. Dacă tremur în timp ce bag acul, am dat de dracu'.

Îmi privesc mâna care nu mai tremură așa de tare și, cu mișcări oarecum lente, îmi bag otrava plăcută în sistem.