Sebastian

Capitilul 5

Soarele mă trezește cu razele sale puternice. Privesc în jur, doar ca să văd că sunt întins pe jos, în hainele de ieri, cu un miros neplăcut.

Oftez și mă ridic cu greu de pe podea. Scotocesc prin bagaj, luându-mi haine curate.

E zece și un sfert. Dacă mă grăbesc, ajung la timp.

Fac un duș scurt și ies pe ușă, pipăindu-mi buzunarele ca să mă asigur că am telefonul. Nu știu de ce. Nu am prieteni care să mă sune doar de dragul meu. I-am îndepărtat pe toți. Cei care mă sună, de obicei, vor ceva de la mine.

Din moment ce nu am mașină și nu vreau să cheltui banii pe un taxi, merg pe jos.

Întreb câteva persoane cum ajung la garaj și, într-un final, sunt aici. La timp.

-Dacă ai probleme cu mașina, noi te ajutăm!

-Îl caut pe Fred, îi spun fetei care, după părerea mea, e prea mică să lucreze aici.

-Acolo, zice și îmi arată cu degetul direcția în care trebuie să o apuc.

Îi mulțumesc fetei și o iau din loc.

-Ai învățat multe în Europa, huh?

-Nimic despre mașini, Freddie.

-Păcat. M-ai fi făcut mândru.

Privesc spre cei doi, neștiind dacă mă bucur, sau nu, că nu m-au observat încă. Părul negru al fetei din avion e prins în două cozi împletite, lăsându-i fața la vedere. Lăsându-i ochii la vedere și mai mult.

Îmi dreg vocea, atrăgându-le atenția celor doi.

Ochii ei albaștri ajung pe mine și simt o, oarecare, căldură în piept.

-Măi să fie, Sebastian, băiatul cu coșmarul, spune cu un zâmbet mic pe față.

-Ești prea jos ca să te aud, Makani.

Își dă ochii peste cap și îl privește pe Fred.

-Te-a făcut, Kani, râde el. Cu ce te pot ajuta?

-Am sunat acum câteva zile despre postul liber, îi spun în timp ce dau mâna cu el.

-Da, îmi amintesc. Păi, deocamdată, nu avem prea multă treabă pe aici. Poți veni mâine și o să ai ce face.

-Vineri e ziua în care vine tot orașul pentru reparații, o aud pe Makani din spatele meu.

-Am înțeles.

E o situație ciudată. Sau, poate, eu sunt cel care crede asta. Nu știu ce altceva ar trebui să spun, sau să fac. Mai rămân și vorbesc cu ei, plec?

-Tati, șefa e aici!

Makani chicotește la auzul fetiței de la intrare. Toți privim spre intrare unde, o tipă blondă o ia în brațe pe fata care a strigat la Fred, presupun.

-V-am rugat să nu îmi mai spuneți așa, spune, aruncând o privire dojenitoare asupra lui Fred.

-Ea alege să-ți zică așa.

Blonda își dă ochii peste cap și o privește pe Makani. Îi zâmbește, oarecum, ciudat.

-Păi, presupun că am terminat aici, spun.

O iau din loc după ce dau mâna cu Fred.

-Sebastian, stai așa!

Mă întorc pe călcâie, privind-o pe Makani cum se apropie de mine. Îmi stăpânesc impulsul de a zâmbi când îi văd ochii senini.