Întuneric și liniște. Steaua Neagră se trezi din amorțire. In departare, la eoni lumină distanță, licărea un punct foarte slab. Steaua Neagră știa ce este: un Univers. Încă de la distanța aceasta îi știa valorile forțelor fundamentale: gravitație, electromagnetică, forța nucleară slabă și tare. Valorile mai puțin decât ideale iar prezența în acel univers ar fi durut-o fizic, dar se putea și mai rău. Se putea sa nu fie nici un univers, ca înainte. Steaua Neagră se cutremură trimițând valuri de unde gravitaționale in jur. Nimic, nici măcar un univers inadecvat, nu se compară cu spațiul strâmt dintre brane, acel spațiu care nu conține nici spațiu, nici timp, dar nici lipsa acestora. Steaua Neagră nu știa cât petrecuse între brane, nefiind definite de timp. Nici spațiul nu avea acea dimensiune cu care Steaua neagră era învățată, dimensiunea fizică. Petrecuse probabil triliarde de ani în spațiul dintre universuri. Teribile triliarde de ani. Din când în când zărea o licărire undeva, departe. Știa ce înseamnă și se grăbea spre aceasta cu toată puterea undelor și forțelor pe care le controla, unde și forțe ce nu existau și nici nu trebuiau să existe în acel spațiu.
Înaintarea era greoaie într-un loc ce nu interacționa mai deloc cu ea și cu nimic, dar posibilă. Semenii ei manipulaseră odată forțe asemănătoare. Poate de mii de ori s-a grăbit spre câte un punct strălucitor. Și de mii de ori a ajuns fix înainte să fie proiectată de explozia acestuia înapoi. Sau în orice direcție. Știa ce înseamnă. Semenii ei știau asta încă de când aveau corpuri biologice. Și de fiecare dată forța conflagrației unui big bang o arunca înapoi între faldurile de brane dintre universuri. Degeaba se întorcea în același loc, un univers creat dispărea dintre brane.
Moartea ar fi fost o binecuvântare, dar moarte nu mai exista pentru ea. De data asta trebuia să ajungă în punctul singularității. Ar mai fi trecut foarte mult timp, într-un loc în care nu exista timp, până să apară altul. Așa că țâșni cu toată accelerația de care era capabilă spre acesta. Si ce accelerație teribilă, de mii de ani lumină pe secundă. Ma rog, nu avea rost să calculeze viteză pe timp într-un loc în care nu existau nici spațiu și nici timp, dar vechile obiceiuri de trăitoare nu-i vor trece niciodată. Și pentru asta se zbătea acum, pentru trăire, existență. Poate că noul univers nu va fi prielnic vieții. Poate că îl va putea face să fie. Librăria ei de date conținea mii de forme de viață diferite, toate dispărute acum, și toate absorbite de ea. Va creea viața și o va condice spre inteligență. Apoi, așa cum făcuse de mii de ori, va continua să o absoarbă. Oh, acele minți, vise, speranțe. Toate trăiau în ea și toate trăiau într-un loc în care nu trebuia să existe nimic. Toate se luptaseră brav, Steaua Neagră recunoștea asta. Și toate pieriseră în fața ei. Acum toate gândurile lor trăiau înăuntru. Uneori, în noaptea neagră dintre brane, se cufunda în vreuna din triliardele de vieți din sine. O trăia complet. Înțelepți, împărați, generali sau oameni de rând. Cu toții îi indulciseră exilul în spațiul dintre brane.
Punctul luminos se apropia. "Mai repede, mai repede" gândi, iar corpul uriaș, în cinci colțuri, îi răspunse comenzii și mări viteza. Eonii de exil o învățaseră cum să navigheze printre brane, poate mai bine decât semenii ei navigaseră odată prin Universul zero. Micul punct de singularitate era din ce în ce mai aproape, deja îl putea vedea fizic. Va trebui să-și manipuleze forțele nucleare așa cum nu o mai făcuse niciodată. Să se facă suficient de mică încât să pătrundă într-un spațiu infinitezimal. Majoritatea raselor care apucaseră să studieze fizica erau de părere ca punctul singularitate de la începutul universului era inexistent, fără dimensiuni. Dar nu și Usaali. Ce specie mândră și măreață. De la ei învățase că punctul de singularitate avea mărimea de câteva mii de atomi. Desigur, nu însemna și că celelalte rase se înșelau. Inițial punctul de singularitate nu avea dimensiune, eveniment care dura o milionime de secundă. Aceștia defineau singularitatea doar această stare a spațio-timpului. Totuși, tuturor celorlalți le scăpase faptul că singularitatea se extindea împreună cu spațiul pe care-l forma, timp de câteva secunde. Suficient cât să încapă.
Punctul era exact în fața ei. Frână, cu grijă încât să nu-și disipe momentul spre micuța singularitate. Își ajustă distanța dintre atomi și trecu. În sfârsit, existență. Avea mărimea unei molecule, dar și acel univers era cam de mărimea unui centimetru. Trecu în noul univers exact în epoca supei de quarci. În spatele ei punctul se închisese de mult timp. Trecerea ei îl forțase și stătuse deschis mai mult decât trebuia. Dar acum era aici. Avea să doarmă până în epoca reionizării, când lumina va circula iarăși printre stele și galaxii. Planete? Poate, condițiile nu păreau chiar potrivite pentru corpuri celeste mici, dar putea să spere.
Se va trezi atunci când primele raze de lumină vor călători între stele. Și apoi nimeni nu va mai fi în siguranță.
