Simt cum degetele mele o iau razna ...am incercat să-mi repet partea de pian ,dar totul...totul e exact pe dos ,e exact ca si cum ai putea să vezi inăuntrul meu.In acest moment pană si eu sunt in stare să-mi vad măruntaiele .Ochii mei sunt secați demult ,nu mai au ce să mărturisească ,nu mai au ce să garanteze ...parcă s-au stins câte puțin in toți acești ani.Partitura imi zgârie pielea ,ca și cum ar dori acum ,din senin ,să mă rănească și ea ,singurul meu sprijin de ceva timp.Simt cum nu mai simt nimic si totuși simt totul atât de crud ,ca o operație pe cord deschis ,mare mirare că nu sângerez,dar aparențele înșeală ,toți știm asta.Cum a putut acel om să mă pustiască asa ? să-mi ia sufletul și să mi-l zdrobească de toți pereții firii ?să mi-l ridice pană in slava cerului ,doar ca apoi sa poată vedea cu fericire in ochii aceia goi ,declinul meu salbatic și saltul meu spre sfarșire ?Mă întreb dacă ce mi s-a luat îmi va fi înapoiat vreodată ,sau cum sunt acum este persoanace trebuie să fie ...poate ar trebui să renunț la zbucium și să mă resemnez ,sau să lupt cu o patima nebunească pentru ,de ce nu ,a lua cu forța ceea ce eu cred că-mi aparține ...Acum nu am decât încă un spațiu gol in mine ,și bineînțeles ,ca de fiecare dată ,nu voi reuși sa-i dau de cap .
Dar nu ,măcar dacă era prima experiență devastatoare...la cat de dese sunt ,mă mir că mai am timp de respiro .E oarecum destul de complicat ,dar cred cu tărie că toate au fost destinate si sunt in continuare pentru a mă căli ,dar cat de tare ,pentru ca deja simt miros de disc ars .E oare omenesc sa dai rateu după rateu și sa zaci in același pat ce-ți poartă de la un timp parcă sambetele ,doar ca pentru a doua zi totul sa pară impecabil ? Poate și tu ști ce se intamplă atunci cand lași o hartie afară ,chiar inainte să inceapă ploaia...hartia poate fi comparată cu fiecare dintre noi ...hartia nu cunoaste ce impact o să aibă ploaia asupra ei ,nu prezintă nicio emoție ,implicit ii este imposibil sa anticipeze lucrul ce i-ar putea spulbera existența .Inevitabil ,ploaia incepe și fiecare picatură rupe câte puțin din hârtie ,până când aceasta dispare complet ,se oprește ploaia ,sau este luată de cineva .Diferența dintre noi,oamenii și hârtie - emoțiile ,ceea ce ne dispune intr-o postură și mai ingrozitoare ...deși putem anticipa acțiuni ,putem citi sentimente și ne putem proteja ,suntem la fel de neajutorați ca și hârtia .Ne oferim sufletul ,sau cum s-o numi locul de unde simțim ,fiecărui om in parte și așa ,puțin câte puțin ,sufletul nostru se dezintegrează sau mai bine spus amorțește și partea prostă e că nu am mai trăit vreodată sentimentul de resuscitare a părții odată bătute de ploaie ,sau poate că l-am trăit ,poate mai mult ca sigur ,dar cine poate compensa ceea ce simt acum ...sau mai bine spus ,ceea ce nu simt ?
Cum poate un alt om , realizat din punct de vedere anatomic ,ca majoritatea ,să provoace atâta amărăciune unui alt om .Mă intreb intr-un mod absurd dacă acești oameni ,carora le-au fost închinate milioane de pagini de sentimente se pun in pielea noastră ,dacă ei chiar se intreabă de ce nu sunt iubiți ,sau de ce după un timp ajung ca noi ...Intr-un exces de veridicitate ,o să recunosc noua mea ființă ,aceea de om fără suflet ,da ,am devenit un om modern ,o fiară a societății ,un om care-și refuză șansa de a fi iubit și m-am refugiat in vicii .Viciile sunt catalogate ca fiind lucruri ce te sărăcesc ,dar atunci când nimic nu mai este in pericol să fie sărăcit ,când nu mai ai nimic altceva ,ci doar viciul ,doar el care îți menține aparența de om cu funcțiile locomotorii in stare de funcționare ,care sa mimeze existența ?Cel mai mare viciu al meu este viața și nu mă plâng ...niciodată nu am stat bine cu sentimentele ,sau poate că da ,acum mult timp ,atât de mult incât timpurile acelea mi se pare trecute sau mai bine spus petrecute pe un alt tărâm ,realizate de o cu totul altă persoană . Sunt unele momente pe care le urăsc cu toată ființa mea ,sunt momentele de deplină liniște ,liniște așternută de tristețe ,ceea ce mă face să intuiesc faptul că doar am amorțit și că sunt în așteptarea acelui clinchet de primăvară ,de ce nu,care sa-mi redea fiorul necesar transpuneri-mi în muzică , în sala de spectacol ,adevăratul camin al lucrului ce odata purta nume de suflet .Cred ca blestemul meu crunt este acela de a trăi la infinit cu regretul la fiecare pas ...un om care-și pierde din latura umană ajunge doar să existe și incetează să mai trăiască ,deci așa viciul meu este pe cale să dispară cu totul ,și atunci imi pun întrebarea - Cine sunt eu fără mine ?
Se împlinesc câteva ceasuri de când mâinile mele nu mai au stare ,iar degetele mele continuă să se frământe în încercarea disperată de a-și aminti jocul de clape ,in zbuciumul nebun de a se elibera din amorțeala cu iz de moarte .Gândurile-mi clocotesc prin tot trupul deja și-mi simt corpul cum se prăbușește ,la fel ca intr-un vis ce seamănă oroare si care te face să tresari involuntar ...nici măcar acum nu am ajuns să desfac ițele lumii de după vis .Doar dacă închid ochii deja acel întuneric mă îngrozește și în același timp simt cum imi cântă o partitură extraordinară ,ce nu seamănă cu nimic din ce mi-a fost dat până acum să aud...este atât de întuneric ,atât de frig ,dar atât de acasă .
Asta era si neliniștea pianului ,sau poate a partiturii....sau cine știe ,poate chiar a fulgilor de nea ce par a-mi vesti un alt Craciun îmbibat in gustul singurătății ,a solitudinii .Sentimentele nu au fost ,nu sunt si cu siguranță nu vor fi punctul meu forte ,dat tot nimic nu mă poate opri din a-mi oferi pe tavă tot ce am eu mai bun...nimic ...nimic ,până cand nu va mai rămâne nimic ,la fel ca și in cazul cu hârtia .Nimănui nu-i pasă de o simplă coală uitată ,sau lăsată cu bună știință în ploaie ...ceea ce e scris pe ea o face importantă și ceea ce e scris pe ea ,o poate salva de la dezintegrare .Nu contează atât de mult că un seamăn de-al meu mi-a mai răpit din bucata firavă de suflet pe care o mai aveam...asta se va tot repeta si voi ajunge să blestem zilele în care îi voi cunoaste pe viitorii oameni ,dacă-i pot numi așa ,care și ei ,la rândul lor ,vor veni la pomul lăudat și vor pleca cu desaga plină...și vrei să știi de ce nu contează ? Pentru mine ...atunci cand încep să cânt la pian ,este singurul moment in care-mi pot cânta adevărata mea lumină...este momentul când uit de mine ,când uit și șterg pentru un timp urma omului străină ,ce a reușit încă o dată să mă înconjoare după cireș doar pentru a-mi smulge o cosiță.Poate ca aceste șocuri ce mi-au brăzdat lăuntricele ascunzișuri nu sunt la întâmplare și au venit exact in momentul in care-mi trebuia un duș rece ...ca și când cineva are grijă de mine și mă izbăvește de cel rău...ca și cum știe că pot ,dar dacă voi rămâne in ploaie ,dacă prestația mea la pian nu va fi mulțumitoare și așa nu voi prezenta interes celor cărora le cânt?
Ideea e că cel mai mare dușman al omului este ,inevitabil ,chiar el insuși ,dar în același timp își este și singurul salvator,deci avem șansa in mâinile noastre...chiar ar trebui să rețin cu tot morțișul asta ,pentru că se pare ca facem o treabă destul de bună in restul timpului ,atunci când nu ne autodistrugem in avântul nostru spre a fi ceva ce nu suntem ,in avântul nostru ce constă in negarea firii ,in negarea singurului lucru care ne deosebeste si ne face cu adevarat speciali .Niciodata nu le-am avut cu sentimentele ,dar nu am incetat niciodată sa sper .Sa sper la un alt scenariu ,la un alt început sau sfârșit ,la un alt Eu .
