Greenwich, 10 Noiembrie 2006
Își ține strâns păpușa în mână ca și cum întreaga ei existență ar depinde de aceasta. Niciodată n-a fost un copil plângăcios, ba dimpotrivă, dimineața aceasta, la grădiniță, doamna educatoare i-a dat o insignă și a spus că este cel mai curajos copil pe care l-a cunoscut. N-a înțeles la ce se referea, dar bucuria pe care a simțit-o când i-a înmânat acea insigna ei, nu Ralucăi, a fost inexplicabilă.
Raluca o urăște. După spusele mamei sale, îi e frică pentru că este mai inteligentă decât ea, iar această insignă e cireașa de pe tort și o va opri să se mai joace cu jucăriile ei sau cu Ștefi, care este iubitul ei.
Deși Raluca nu o crede, ea știe că Ștefi o iubește. Cu câteva zile în urmă, când se jucau de-a familia, acesta i-a dat un inel. Era așa frumos! Acum regretă că a mâncat bomboana de căpșuni care era atașată de inel, rămânând doar cu baza aurie de plastic a acestuia.
Nu știe cum să-i spună asta băiețelului cu ochelari care i-a furat inima. Îi este atât de rușine că a distrus inelul pe care cu siguranță iubitul ei cu ochi întunecați și-a cheltuit economiile la tonomatul din colțul străzii.
A pus ochii pe inelele acelea de câteva săptămâni, dar mama ei i-a spus cât se poate de clar că nu va primi unul.
" Rhea, nu poți mânca dulciuri, știi foarte bine asta! Câteva kilograme în plus și cariera ta de gimnastă este încheiată! Nu am investit atâția bani și nopți nedormite ca tu să distrugi totul pentru niște capricii care pe deasupra îți fac și rău!". Vocea mamei ei îi răsuna și acum în cap. Poate de asta și-a dorit atât de mult bomboana aia —ca să-i arate ei că dacă vrea ceva, obține. Nu s-a gândit nici măcar o clipă că l-ar putea răni pe Ștefi mâncând-o. "Uneori rănim oamenii involuntar prin diferite acțiuni care la momentul de față ni se par cele corecte. Dacă ei ne iubesc cu adevărat, ne vor înțelege". Maddox spunea asta deseori când era supărată pe el. Nu înțelegea ea ce înseamnă "involuntar", dar iubirea pe care o avea față de fratele ei era îndeajuns de mare încât să treacă peste acest fapt și peste multe altele. Maddox era singura persoană pe care o iubea fără limite, pentru care era capabilă să facă orice și să treacă peste oricine. Maddox era fratele perfect, iar ea voia să ajungă ca și Maddox.
Se mai uită odată pe geamul șubred al Daciei lui Totto. Crede că ar fi cazul să și-o schimbe. Mama sa se ceartă de luni bune cu el pe tema asta. Nu știe de ce nu vrea să-și ia o altă mașină, dar bănuiește că are legătură cu Momo. Totto mereu îi spune că ea iubea mașina asta aproape la fel de mult pe cât o urăște mama ei...și ea chiar detestă "fosila pe patru roți", cum obișnuiește să o numească.
— Cum a fost la grădiniță, raza mea de lună? o întreabă Totto, privindu-o preț de câteva clipe ca mai apoi să-și reîndrepte atenția la drum.
— A fost bine. Doamna educatoare ne-a citit o poveste cu o prințesă și un broscoi, care defapt nu era broscoi, ci un prinț, că vrăjitoarea aia urâtă și rea l-a blestemat și prințesa nu știa, dar ea l-a iubit și așa broscoi cum era și l-a pupat și poooof, s-a transformat în prinț, spune fetița gesticulând în toate direcțiile fericită de acest deznodămănt al basmului ei preferat. Totto chiar există prinți și prințese? întreabă după câteva momente de liniște în care s-a străduit să-și recapete suflul. Se încruntă preț de câteva secunde, cute mici și drăgălașe apărându-i pe pielea fină și catifelată. Nu înțelege cum doamna educatoare a spus povestea fără să obosească. Oare ea e vrăjitoare?
— Desigur că există, raza mea de lună.
— Eu cred că trăiesc în același tărâm cu elfii strălucitori pe care i-am văzut vara trecută în tabără, spune cu zâmbetul pe buze, uitând brusc de ipoteza ei. Erau în jurul focului cu sutele, iar Julian a încercat să îi omoare, dar l-au vrăjit. De aceea lui Julian i-au apărut bubițe roșii pe față și...
— "A plecat din tabără, tu devenind șefa grupului vostru de cercetași". Corect? întreabă bătrânul, deși știe foarte bine finalul acestei istorisiri pe care nepoata lui o repetă cu fiecare ocazie.
— Da, dar e vina lui. Cu elfii nu se glumește. Nu au simțul umorului deloc, ei nu sunt ca zânele, spune acesta visătoare și își proptește căpșorul de geamul din sticlă al mașinii, privind străzile aglomerate.
