La începutul primei aventuri împlinise șase ani, iar el era mai mare cu un an și trei luni. Săpau de zor, cu mâinile goale, în grădina cu flori a mamei ei, ascunși printre frunzele ramificate din tulpini, dese, de diferite mărimi și forme. Nu luau în seamă pământul îngrămădit sub unghii sau durerea priciunită, în special Emma, care voia să ajungă cât mai rapid în centrul pământului.
- Mai e mult? Îl întrebă sacadat, continuând să sape.
A privit-o scurt, cu ochi mari. Părul blond, lucios părea să absoarbă razele soarelui și să îi colecteze lumina în șuvițele lungi și scânteietoare, iar obrajii căpătau pete rozalii, cauzate de căldură și efort. Purta un șnur decorat cu un pandantiv, asemănător cu cel prin în jurul gâtului lui, vișniniu, opac, pătrățos și perforat în mijloc.
- E frumos jos, sub pământ? Se auzi iarăși tonul prea viu, prea aprins.
- Probabil, îi răspunse, continuă să sapi.
Se conformă tristă, voia un răspuns cert.
Trecuse ceva timp și, la vârsta de nouă ani, săpau iarăși. Emma își însuși pe ascuns cutia de bijuterii a mamei sale și o goli, apoi ea și David o umpluseră cu obiecte prețioase, pe care să le ascundă sub pământ. Câteva jucării, o pungă străvezie umplută cu M&M's, un carnețel cu pix și alte nimicuri. David refuzase jucăriile cu pretextul că nu are nevoie de ele, dar Emma a insistat și îi era greu să o refuze. Nu a înțeles niciodată de ce prietenul ei se manifesta atât de bizar, câteodată avea impresia că este aidoma unui adult.
- Nu vreau să ne despărțim niciodată, se destăinui Emma.
- Voi mai sta mult cu tine.
- Aș vrea să pot merge eu, dar nu am loc în cutie. E bine jos, sub pământ?
- Probabil, îi spuse David, continuă să sapi.
Din nou, nu primi da sau nu ca răspuns. A continuat să sape.
Într-un week-end, la sfârșitul zilei, David îi arătase un pui de rândunică mort, găsit în spatele casei. Emma îl privi speriată la început și simți cum stomacul i se întoarse pe dos, însă ascultă instrucțiunile lui David și îl duse în grădina cu flori. Improvizase un coșciug puțin prea mare pentru plăpândul leș și așeză în obiectul în formă de cub o batistă albă, pătată într-un colț de ciocolată, pentru a nu i se face frig. Așeză pasărea acolo și o înveli, apoi alipui floricele lângă ea înainte să o sigileze. Săpau amândoi mormântul de proporții reduse, timp în care liniștea era spartă doar de zgomotul degetelor ce râcâiau pământul rece.
- Va fi în siguranță sub pământ? Îl întrebă.
- Probabil, vorbi băiatul, continuă să sapi.
Fata se supără din nou, încă aștepta răspunsul categoric. A continuat să sape.
David arăta diferit, observă Emma. La rândul lui avea trăsăturile unui cadavru viu; foarte slab și palid. Ochii verzi își pierduseră scânteierea și au rămas triști și obosiți, iar câteodată fixau anumite puncte invizibile pentru ea și se transforma cu totul într-o statuie costelivă, ale cărei oase erau strânse de pielea fără culoare. Din foișor se auzeau clopoțeii de vânt și scârțâitul strident făcut de leagănul metalic când era folosit. Băiatul fu dintr-o dată conștient și alergă la colțul casei pentru a zări foișorul din lemn. Nu vedea pe nimeni, iar copacii erau prea nemișcați și tăcuți.
- De ce auzim clopoțeii, dacă nu bate vântul?
Ea nu știa la ce se referă, altceva o tulbura.
Emma citi în irișii verzi ceva straniu. Pentru câteva clipe, fermitatea expresiei lui o înfioră și îi venea să alerge către camera ei, unde el nu intra niciodată. Avea în minte o idee și voia de mult timp să îi spună ce o frământă.
- Mă sperie umbra ta, David.
Îi prinse antebrațul și o privi în ochi cu intenția de a o liniști. Strânsoarea avea o fermitate surprinzătoare și îi smulse un scâncet când o trase de mână.
- Și tu ai o umbră, prostuțo. Toată lumea are, nu ai de ce să te temi.
David își arcui buzele într-un surâs candid și plin de căldură.
- Da, dar a ta mă urmărește și mă sperie, mai ales când nu ești și tu cu ea.
