Reverii

Pământul deasupra căruia plutesc

Ce ciudat. Ce ciudat că acum nu îmi mai aud paşii. Nu îmi mai aud tălpile lovindu-se de pământ, scufundându-se în bălți sau călcând pe pietre. Nu mai aud, de parcă m-am oprit din mers şi aştept. Dar eu nu aştept nimic. Şi nu m-am oprit nicicum din mers. Asta ar fi o tragedie.

Uit câteodată de distanța dintre întinderea de jos şi degetele mele amorțite. Uit că acum mă pot roti în aer, ca şi cum m-aş tolăni într-un cearceaf abia spălat. Uit că nu mai ştiu ce este gravitația. Uit că nu mă mai leagă nimic de nicio lume, de liberatatea pe care am primit-o întâmplător, să fiu singura dintre oameni care se va bucura de ea.

Uit de penele albe, care mi-au crescut fără nicio durere din piele. Care s-au legat cu mişcări line de trupul meu, prin firele mele lungi de păr. Uit de aripile mici pe care ființa mea însăşi le-a încropit, pentru a-mi da chip de înger, pentru a mă regăsi într-o formă cu aură divină, de neimaginat.
Ce ciudat.

Am pierdut asta din vedere, poate, ştiind că am tălpile murdare. Tălpile mele sunt negre, de la toată murdăria pe care am strâns-o într-o promenadă fără destinație pe pământ. Pe pământul de care m-am desprins. Pământul deasupra căruia plutesc acum. Mi-am impregnat picioarele cu petele atât de insistente, pete asemenea unor răni, pete precum vânătăile, prin mersul meu de-a lungul vieții, nu le voi putea curăța nicicând!

Nu încerc să mă ridic la cer, cu tălpile mele murdare, cu păcatul meu, pe care îl vezi limpede, dându-le viață ochilor mei. O viață în umbre. Viața comună a celor de pe Pământ. Pământul dedesubtul meu. Pâmântul părăsit. În care oamenii au păcătuit şi au renunțat la propriile suflete. Şi sunt grei, nu pot sări, nu-şi pot întinde mâna către Soare. Sunt legați de sol. Sunt pietre. Un Pământ plin de pietre.

În van mi-am spălat chipul cu zâmbete largi de bunăvoință, fără rost mi-am grăbit slabele brațe în a-i ridica pe cei căzuți, mi-am purtat greşelile cu mine, în colțurile buzelor, prinse între degete. Nu m-am putut ascunde şi nu am putut fugi.

Iar acum sunt bună doar de a media spațiul gol, de a pângări vidul. Când niciuna dintre părțile acestei existențe prelungite nu m-a putut primi, mă voi afla atârnând uşor de ultima ramură, voi fi o strajă pentru porțile tuturor lumilor, fără să pot însoți pe niciunul dintre cei care au ştiut cum să îşi salveze pielea, care au ştiut cine au fost, ce au vrut şi cum au putut să se poarte pe Pământul sterp, şi au trecut pe lângă mine.

Răbdare, îmi şoptesc aievea chipuri fără mimică, făurite din stele care urmează să pice grosolane în urma mea, crăpând cu mai tare îndârjire solul lipsit de strălucire, de unde m-am ridicat şi deasupra căruia voi fi mereu.

Să am răbdare, îmi mângâie cu degete subțiri ca firele, fire de lumină, urechile. Le aud vocile dulci şi îmi amintesc că nu sunt surdă.
Dar răbdare nu am şi nu am avut nicicând. În neştire mi-am pierdut controlul, mi-am alungat şi pacea şi judecata şi mintea. Iar la ultimul meu pas, cu ele hoinărind aiurea, fantasme în locurile pe unde am fost, memorii pentru oamenii pe care i-am privit în ochi, nu m-am putut ridica suficient, am rămas plutind, o ființă proptită în aer.

Nu mai aveam mânie, şi nici teamă şi nicio suferință când mi-am scuturat atât de vie tălpile deasupra pământului sec, însă tot ce am rătăcit nepăsătoare în fuga mea încheiată s-a prins de gleznele mele şi a format lanțuri înfipte adânc în  negurele scoarței bătătorite, să nu scap niciodată, să nu aparțin niciunde.

Nu am răbdare. De ce să am?

Din aripile mele vlăguite s-au desprins lungi împletituri albicoase de mătase. Mătase care să îmi îmbrace corpul gol, care să nu mă lase să mă prăbuşesc înghețată-bognă în mrejlele uscate ale lumii. Le port cu mine, sunt dovezi ale metamorfozei. Sunt aici să ateste ce am făcut, sunt menite să se strângă pe suprafața aripilor, să le mărească, să le ofere puterea de a mă trage de pe buza limitelor, dar nu o fac.

Plutesc asemenea mie. Şi pentru că nu mă propulsează spre cer, nu le văd nicicum rostul.

Îngerii născuți din razele pătrunzătoare ale celui dintâi Soare, care s-a stins în întunecimea nesătulă a nopții, mi-au spus, plângându-mi prea buni neputința, că un om care nu poate să ierte, nu atinge nici cu netrebnica privire bolta.

Şi eu am iertat. Am iertat fiecare ghimpe care mi-a străpuns degetele, fiecare groapă săpată, în care am căzut orbeşte, fiecare vorbe rele care m-au alungat, fiecare privire rece care m-a respins.

Am iertat, dar am iertat din mania mea de a fi lipsită de regrete. Am iertat încrucişându-mi degetele la spate, am iertat cu ură în ochi, revărsându-mi-se nestingherită, cascadă neagră, peste obraji.

Iar pentru asta nici eu nu pot fi iertată. Şi nu am puterea de a răzbi mai sus, de a le urma calea celor care au ştiut să fie drepți. Plutesc deasupra unui Pământ păcătos, cu oameni lipsiți de scrupule, pentru că nu ştiu sub ce formă se manifestă iertarea, şi nu mi-a păsat niciodată să aflu.

Respectă chipurile sfinte ce te urmăresc cu un interes atât de aprig de deasupra, îmi spun cu capul în pământ suflete pribege, care au îngenuncheat cu speranță şi frică în fața a ceva ce ele nu pot cântări şi de care nu au nicicum habar.

Respectă, nu privi cu ironie, nu îți întoarce spatele, nu refuza să asculți.

Nu pot să respect această judecată care nu se îndură să închidă ochii înaintea niciunui pas strâmb, care nu mi-a lăsat şansa de a continua, care nu mi-a arătat niciun drum.

Urmăreşte-mă îndeaproape, mie nu mi-a fost cu putință să respect nimic, nici mâinile pe care le-am prins când nu am mai reuşit să îmi forțez picioarele să fugă, nici morala piedicilor care mi-au fost puse, să pot să mă răstorn de-a dreptul peste pământul fierbinte. Nici reflexia pe care o văd de mii de ori pe fața atât de clară a zărilor.

Urmăreşte-mă cum plutesc. Nu am să cad şi nu am să mă ridic, am să rămân veşnic aici, am să mă fac comodă deasupra pământului distrus, să mă uit cu nesaț la Edenul unde nu am voie să exist.

Plutesc deasupra Pământului.