Evil Heaven...

Tot ce stiam mai bine sa fac era sa plang…nici sa gandesc nu eram in stare…stateam intinsa pe patul primitor și pufos..printre pernele diforme si colorate…inconjurata de ursuleti mei, singuri prieteni care ii mai am din copilaria mea de mult trecuta, si de servetele pline de lacrimi rebele. Din castile incurcate se auzeau povesti triste…De ce doar in filme exista finaluri fericite ?...

Erau atatea ganduri negre care imi treceau prea repede prin mintea mea, acum drogata cu mirosul suferintei…

Un rau de sange de o culoare trandafirie isi croi drum pe mana mea…de la incheietura pana la cot…priveam cu ochii inlacrimati si rosi, si cu buzele muscatel, cu tremurul dureri in ele, cum mirosul de sange incepe sa se imprestie prin toata camera, iar bluza suflecata la cot, se coloreaza cu culoarea sangelui…

Durerea se intetea pe masusa ce fierul subtire si ascutit imi distrugea corpul…am strans din ochii de durere si am scapat lama…sangele acuma curgea puternic…iar un tipat de durere si spaima imi scapa…Cu ochii mari si rosi am observant ca pierdeam deja mult sange…O pata mare si rosie de pe patul meu putea confirma asta. Bataile inimi erau doar un ecou acum in mintea mea agita. Am inchis ochii pentru o secunda, iar cand i-am deschis camera cu pereti albastri se invartea. Am zambit timp de o secunda…am avut impresia ca aia a fost ultima mea secunda in viata…speram ca tot chinul meu sa sfarseasca repede…sa nu ii mai chinui pe alti cu existent mea nefolositoare, dar nu a fost asa…Pierdusem foarte mult sange, iar asta mi-a cauzat lesinul. Aerul era din ce in ce mai greu de respirat, iar sangele continua sa curga.

Cand ai mei au ajuns acasa, m-au gasit cazuta in balta de sangele din mijlocul camerei, ce inca nu incetase sa se mareasca singura. Eu inca eram adanc convinsa ca murisem…Dar speranta mea incepea sa se sfarame cand sangele mi se oprise din a mai curge, iar asistenta din salvare incepea sa imi introduca diverse medicamente pe branula. Am deschis usor ochii si am privit-o amortita…dar bataile inimi mele m-au solititau asa de mult…iar acum mi se pare ca, sa respire este cel mai mare chin posibil…imi era chiar imposibil…ochii mi sa inchis rapid, iar zgomotul agitatiei din ambulate se mari.

La spital, totul sa intamplat asa repede incat nu am inteles prea multe…am simtit decat cateva dureri ce nu le prea pricepeam sursa si zgomote obositoare.

Dar circul se cam terminase…acum puteam respira, iar bataile inimi mele redevenisera la normal. Sangele pierdut ma cam afectase…

Imediat ce am deschi ochii toti au sarit pe mine…prieteni, rude si tot felul de oameni carora gura le mergea fara sa se mai oproasca. Mdeah…cica lor le-a fost frica sa nu ma pierda..Vezi sa nu ! Nu mai cred pe nimeni…Toti se prefac iubindu-ma…dar m-am saturat de minciunile lor. In ultimi ani m-am indepartati de toti…Am invatat din experienta asta ca singuratatea e un priten mai bun decat multi ce au trecut prin drumul meu de-a lungul vieti mele…si poate la inceput e greu, dar cu timpul de obisnuiesti si incepi, incet, incet sa ii auzi vorbele intelepte…sfaturile necerute…ecoul lacrimilor cazute…cu timpul incepi sa ii zaresti chiar si corpul…sa ii deslusesti formele corpului mirific…si mereu m-am intrebat…cu se face ca o faptura asa frumoasa poate trai blocata intr-un asa iad…blocata alaturi de mine…

Dupa ce a trebui sa ma prefec ca ii cred pe toti acei oameni care zic ma iubesc a intrat si doctorul, iar multumita lui au plecat toti, inafara de ai mei.

- Cum te mai simti ? m-a intrebat zambindu-mi fals.

- Acceptabil.

- Doamna si domnule Tuise ? Puteti veni va rog pe hol ?

- Sigur. Spusera ambi mei parinti in cor.

Si uite asa am ramas singura in aceea incapere alba ce mirosea a spirt si dezinfectant.