Am stat și m-am gândit și încă mă gândesc, simt că îmi ies din minți și nu găsesc un raspuns rezonabil cu care să mă mint ca să mi te scot din cap, și cu siguranță îți spun că "te am și la inimă ".
Au fost tot felul de momente în care "mi s-a tăiat inima" și nu am mai avut curaj decât să te privesc de la distanță, iar până în prezent am rămas cu "inima friptă" facându-mă să mă simt dezolat.
Și să nu crezi că ești prezentă doar în cap și inimă, te port și în suflet. Ești prezentă în toată ființa mea și te port peste tot, oriunde m-aș afla tu ești cu mine fără să ai habar.
La început nici nu mă gândeam că te voi îndrăgi atât de mult cu timpul, cum nici că voi tânji după tine la nesfârșit sau că vei fugi de mine în goană după o altă inimă.
Nu ai habar cum mă simțeam când îți vedeam zâmbetul încântător învelit în culoarea cenușie-albăstruie a plumbului. Nu doar că eram fericit, dar mă îndrăgosteam de tine tot mai mult de fiecare dată. Erau momente când pe chipul tău nu era schițat niciun zâmbet, și doar un gram de supărare. Voiam să mă apropii de tine și să împart din fericirea mea cu tine ca să îți revăd zâmbetul, dar era clar și o știam că tu nu fericirea mea o voiai, ci pe a lui. Mă simțeam neputincios, iar asta mă făcea să fac un pas înapoi de fiecare dată, și da, au fost o mulțime de pași pe care i-am facut în direcția opusă și m-am tot îndepărtat de tine.
Te vedeam tot mai neclar, până am ajuns la concluzia că nu te cunosc deloc și tu nici pe puțin să ai habar cine sunt eu cu adevărat și ce luptă se duce în mine pentru tine.
Tu prințesa din inima mea pentru care se tot luptau doi cavaleri un "te vreau" și un "nu te vreau". Mirat sunt că și acum încă se mai dă acea lupta undeva acolo în inima mea.
Erau momente când îmi ofereai o speranță și mă prindeam cu totul de acea speranță, o îmbrățișam strâns și îmi puneam toată încrederea în ea. Alții se bucurau de un sărut, afecțiune, susținere, sinceritate, loialitate și tot ce mai poartă dragostea cu ea, dar eu unul, eu mă bucuram de o speranță. Nu după mult timp chiar tu îmi luai înapoi acea speranță și mi-o ofereai din nou și iar mi-o furia, o amăgire ce nu mai înceta, până am încetat eu să mă mai prind de acea speranță. Mă simțeam ca și un animal captiv într-o cușcă pe seama căruia se amuza publicul. Da, eram doar fraierul pe care nu l-ai putea iubi niciodată.
Cu toate că în ochii mei erai fermecătoare, cea mai gingașă floare dintre atatea flori. Atât de delicată, aspiram la împlinirea gândului de a îți atinge pielea catifelată, de a îmi pierde mâna prin părul tău în care se duce un razboi între șaten și blond, un război de culori și esență.
Mi-aș fi dorit să mă dezmierzi, o dată să mă scalde, priviri din ochii tăi cei verzi, ca două mistice smaralde. Acei ochi blânzi, atât de magnifici în care m-aș fi putut pierde pentru o fracțiune de secundă și după aceea nebun să spun că a durat o eternitate.
În palme văpaie puternică în urma gândului de a îți putea cuprinde talia, iar după să te trag subit la pieptul meu și să am puterea de a îți săruta fruntea cu căldură. Să am îndrăzneala de a te săruta și de pe buzele mele să desprindă și să se lipească pentru totdeauna de ale tale tot ce simt eu pentru tine ca și un "semnat..te iubesc", dar nu știu dacă aș putea că prea mi-ar tremura buzele în suflarea ta fierbinte.
Brațele mele și ele o dorință ar avea, să te cuprindă cu totul, să te strângă tare ca eu să te pot iubii tot mai mult si sufletul tău să fie lipit de al meu. Îmbrățișarea noastră să aducă acel sentiment de "acasă", siguranță și împlinire.
Te-aș fi sărutat în palmă ca să îmi ții strâns sărutul, iar atunci când nu sunt lângă tine să îți mângâi inima și obrazul cu el.
Sunt multe de spus și țin multe în mine, dar cum totul a luat-o razna si toate s-au dat peste cap am început să scriu că prea mi-ar fi frică să rămân mut și să explodez peste al omenirii univers să bucure cu toții de ceea ce simt eu pentru tine sub forma unei esențe foarte puternice.
