Sebastian

Capitolul 6

Privesc paharul care pare a fi fără fund. E al șaptelea rând de whisky, printre vodka căreia, sincer, i-am pierdut numărul.

Îmi proptesc capul în mâini și privesc spre barmanul care face, Dumnezeu știe ce bautură.

Mă plictisesc repede de mânuitul sticlelor și îmi mut privirea în partea stângă. La fel ca mine, o fată își îneacă amarul în bautura ei, ignorând tot ce se află în jurul său.

Dacă aș putea, m-aș ridica și aș pleca, dar sunt convins că în momentul în care aș pune piciorul pe podea, aș pupa pământul.

Îmi las capul să se odihnească pe tejghea. Cred că arăt comic în poziția asta. Fruntea lipită de tejghea, o mână în poală și cealaltă atârnă pe lângă mine, mai cocoșat ca niciodată.

Oftez obosit și închid ochii. Mă va scoate cineva de aici, până la urmă.

Dintr-un anume motiv, încep să număr. Ce număr, nu am idee. Poate număr secundele, poate încerc să număr paharele pe care le-am băut, poate număr câte zile am fost singur. Cine știe?

Un râs frumos - melodios - îmi întrerupe număratul. Curios, îmi ridic capul de pe tejghea și mă uit în dreapta, dar nu văd nimic. Pufnesc amuzat și mă uit în stânga. Și o văd.

Îi văd părul negru și micul corp suplu și ochii. Îi văd ochii. Ce-i drept, vederea îmi e puțin încețoșată, dar i-aș recunoaște ochii oriunde. Ochii senini de albaștri care îmi trimit un fior prin întregul corp de fiecare dată când ajung asupra mea.

Nu. Nu vreau să dau ochii cu ea în starea mea. Sunt beat și deprimat. Nu sunt o companie plăcută.

Îmi întorc capul puțin, dar sunt prea curios. Cu coada ochiului o studiez cât de bine pot pe Makani. E cu două prietene. O altă brunetă și o blondă. Sunt amândouă frumoase, dar, dacă e să fiu sincer, Makani e cea mai frumoasă. Din toată încăperea asta. Ochii ei albaștri luminează întreg barul.

-Crezi că e o idee bună? întreabă bruneta.

-Aveți încredere în mine, zice Makani cu un zâmbet frumos și cu telefonul la ureche.

Se întoarce cu corpul și mai mult spre mine. De data asta îmi întorc privirea de tot. Nu vreau să mă vadă în felul ăsta. Aș prefera să nu mă vadă nimeni așa, iar acum că am cunoscut-o, în special Makani nu trebuie să mă vadă beat.

Telefonul îmi vibrează în buzunar. De obicei, inima îmi tresărea de fericire când îmi suna telefonul, pentru că aveam mereu speranța că e Katia, dar acum nu.

-Alo? spun, puțin prea tare.

-Bună, Seb. Cum mai ești?

Vocea surorii mele răscolește sentimente dureroase din adâncul meu. E dureros să știu că acum pot vorbi doar cu Katia.

-Bine, cred, spun încercând din răsputeri să nu mă bâlbâi.

-Mă bucur. Elena e pe-acolo? Vreau să vorbesc cu voi.

Elena e moartă, îmi vine să țip în telefon, dar nu o fac. Mă abțin pentru că sora mea mai mare merită să fie fericită. Dacă trebuie să îi ascund moartea Elenei toată viața, doar ca ea să fie fericită, o voi face.

-Nu ți-a spus Charlie? M-am mutat în Hawaii. Deci mi-ar fi cam greu să ți-o dau pe Elena la telefon.

Ar fi bine dacă ar fi ăsta adevăratul motiv.

-Oh, păi n-am vorbit cu Charlie, încă. Cum ai ajuns în Hawaii? Adică, mereu ai vrut să mergi acolo, știu, dar... după toate cele întâmplate, spune, lăsând propoziția în aer.