Viata mea in adevaratul sens al cuvantului a inceput cand am implinit 10 ani. Vestea ca mama mea avea sa moara dupa o coma de 6 luni imi dadea fiori chiar daca la acea varsta moartea era doar un cuvant. Intelesesem de atunci ca viata iti poate oferi si placeri dar si tristeti.
Odata cu moartea mamei, eu si tatal meu ne-am mutat intr-un orasel mic, situat la poalele unui munte. Un oras nu foarte populat.
Cu timpul am cunoscut-o pe Sara, care statea la 2 strazi distanta. Devenisem foarte bune prietene si la varsta aceea simteam ca e singura fata cu care ma pot juca.Eu si Sara alergam prin parc si prin imprejurimi ca si cum lumea ar fi fost a noastra. Nu aveam nici un stres.
La varsta de 12 ani. Tin minte perfect ziua in care tata a dat buzna in camera mea. Am simtit ca ceva nu era bine. Dupa 5 minute in care se uita fix la mine, ochii i-au izbucnit in lacrimi.
-Parintii Sarei au murit. Am incercat sa fiu tare dar am plans ca un copil mic stiind prin ce momente am trecut si eu acum cativa ani. Durerea era cumplita. Mama era pe patul de spital,eram sigura ca ma aude asa ca stateam ore si ore spunandu-i despre tot ce faceam, simteam ca ma intelege. Acum stiu exact cum se simte si Sara si la varsta mea nu am cun sa o ajut. Fiind prietena mea o sa fac tot posibilul sa ii fiu aproape , vreau sa stie ca ii sunt prietena, ca poate avea incredere in mine.
•••
Dupa moartea parintilor ei, tata a hotarat sa o adopte pe Sara . Astfel am devenit surori si totul decurge perfect , inafara faptului ca Sara are momente cand isi aduce aminte de parintii ei si ochii ii varsa lacrimi. Dar a trecut jumatate de an. Si deja pare ca se simte mai bine,chiar ma bucur enorm.
