Iubindu-te în continuare

Capitolul 7. Vinovatul

      - Alo? Cine e?
      - Sorina, sunt ...( numele lui).
      - S-a întâmplat ceva!?
      - Vreau să vii urgent la spital. Înainte să vorbesc cu poliția și cu ai mei, aș vrea să discut cu tine. Am nevoie de tine, te rog vino.
Avea nevoie de mine, bineînțeles că m-am dus. Însă nu înțelegeam ce se întâmplă, oare ce avea să îmi spună atât de important?!
      - Am venit cât de repede am putut.
      - Multumesc! Nici nu știu cum să îți spun.
      - Spune-mi ce se întâmplă.
      - Urmează să vină poliția, trebuie să dau declarații. Am vorbit cu ai mei, au tot insistat să le spun ce s-a întâmplat în momentul accidentului, dar am băgat tot felul de pretexte pentru a evita subiectul.
   Eram complet dezorientată.
       - Nu înțeleg...Ce legătură are asta cu mine?
       - Sorina, a fost Adrian....(băiatul din capitolul II, cel care e îndrăgostit de mine)
       - Poftim?!! Nu pot să cred așa ceva..
Am rămas în stare de șoc. Era un om atât de bun, de inofensiv. Cum să fie în stare de așa ceva, și până la urmă cu ce scop? De a-i lua viața omului pe care îl iubesc? Dumnezeule...
       - Eu știam foarte bine că e îndrăgostit de tine. Era prea evident. Iar acum mi-e clar de ce a făcut-o. Sorina, băiatul ăsta are probleme.
   Nu știam cum să reacționez. Mintea mea încă nu a acceptat o asemenea idee, iar inima cu atât mai puțin.
       - Doamne... Ce ai de gând să faci?
       - Ce trebuie, ce e corect. Am să spun adevărul. El a fugit de acolo, și din păcate nu era nimeni în locul accidentului.
       - Am să vorbesc cu el. Sigur există o explicație.
       - A încercat să mă omoare. Ce explicație vrei!? Singura explicație ești tu.
     Am plecat de acolo, nu puteam suporta un asemenea adevăr. Adrian nu era așa. Doamne, cât de mult l-am rănit?! Am sunat la ușa lui.
       - Ce cauți aici?
       - Cum ai îndrăznit să faci așa ceva?!
Si i-am tras o palmă. Niciodată nu l-am atins, dar de data aceasta nu m-am putut abține. Doar simplul gând că l-as fi putut pierde din vina lui mă înnebunea.
      - Ce naiba ai? Despre ce vorbești?
      - Ce am? Am vorbit cu .... (numele lui) , asta am!!!!
      - Oh, a si venit cu bârfa?
      - Poftim? Mă omule, tu glumesti? Cum să faci așa ceva? I-ai pus viața în pericol. A fost la un pas să moară din vina ta.
      - Și păcat ca nu a facut-o! Așa nu mai sufereai atât după el.
       - Nu te recunosc, Adrian. Ce se întâmplă cu tine? Cum ai fost capabil să îmi faci una ca asta?
       - Sunt îndrăgostit de tine, chiar nu vezi? Vreau să fii a mea, doar a mea.
Și mă strânge în brațe.
       - Dă-mi drumul! În viața ta să nu mai pui mâna pe mine.
       - Tu nu înțelegi ca te iubesc? De ce nu mă poți iubi? Ce are el și nu am eu? Raspunde-mi!
        - Nu începe iar, te rog. Știi bine că nu voiam să îți fac rău pentru nimic în lume, dar nu pot să fiu cu tine doar ca să nu te simți tu rău.
        - Cum poti să-l iubești în continuare? Te-a trădat în cel mai urât mod, și totuși l-ai plâns în momentul în care lupta pentru viața lui.
        - Bună întrebare. Pur si simplu îl iubesc și nu are rost să îți spun mai multe, nu are rost să pun sare pe rană.
Îmi pare rău că prietenia noastră s-a terminat așa. Sper ca Dumnezeu să te ierte și să știi că mi-e martor la faptul că niciodată nu am avut intenția de a te răni. Acum vei ajunge acolo unde ți-e locul.
           - Pleacă! Sa nu te mai văd!
  Putin timp mai târziu a fost arestat, încerca să fugă. M-a durut enorm să îl văd așa, dar si-a facut-o cu mâna lui. Niciodată, niciodată nu-l voi ierta.
     Trecuse deja ceva timp de la accident. A ieșit din spital și fiecare dintre noi s-a întors la activitățile obișnuite. Lucrurile nu s-au schimbat, noi tot 2 străini eram. Ne-am apropiat puțin în perioada accidentului, dar atât. Acum nici nu ne mai băgăm în seara. Pe zi ce trece, indiferența lui mă doare tot mai tare.
        Era ora 19:00. Ieșisem să mă recreez puțin, aveam nevoie de puțin aer. Ascultam muzica, eram pierdută în gândurile mele. Când spun "gândurile mele" mă refer la el, evident. Îmi mutam privirea de colo-colo, admirând parcul în care mă plimbam, când deodată am avut parte de surpriza vieții mele. Nu pot să cred, era chiar ea....