Șoimul sângeriu

Prolog

  —Încă un shot, te rog, spune fata cu păr vâlvoi, și deloc turmentată își spune ea în gând de la primele 5 pahare de whiskey.  

  —Cred că e suficient Raven, du-te acasă,  îi ceru barmanul conștient de starea în care se afla fata.  

—Oh, Michael... nu știi deloc să te distrezi, rânji aceasta.

—Mă înveți tu?  întrebă brusc interesat de direcția în care putea duce discuția.

—Știi ce? O să mă duc acasă, probabil părinții mei se îngrijorează.  Michael dă afirmativ din cap iar Raven începe să râdă necontrolat. Pot fi așa amuzantă câteodată, nu?     

—Da, poți. Mai ales atunci când vomiți pe pantalonii clienților mei. Haide, te conduc să fiu sigur că nu repeți faza, spuse băiatul amuzat.

—Auch. Mulțumesc, Michael... o să plec, nu e nevoie să mă conduci, știu ieșirea... spune aceasta puțin dezamăgită de faptul că nici măcar barmanul nu o voia în prezența lui. 

Ieșise din localul și așa plin strecurâdu-se printre oamenii transpirați de la atâta dans. Când ajunse în strada inspiră adânc aerul curat, apoi încercă să găsească drumul spre casă. Traversând pe ceva ce era trecere de pietoni, credea ea, fu orbită de farurile unei mașini ce se apropia de ea în viteză.  "Minunat, nici nu te poți duce liniștit acasă fără să te orbească luminile astea. A naibi lumini..." nu apucă să-și termine gândurile că geamul mașinii se lăsă în jos și se auzeau sunete cam greu de descifrat pentru fata ce abia se ține pe picioare. Fata nu păru interesată și își continuă drumul, luminile mașinilor diminunându-se din ce în ce mai tare odată cu sunetele groaznice pe care Raven nu le auzea oricât și-ar fi dat silința. Coti la stânga, apoi la dreapta și tot așa spre stația de taxi. Ajunsă acolo văzu, spre disperarea ei, că parcarea era goală. Minunat. Și acum ce? Merge pe jos? Oftă resemnată, gata să înfrunte acest obstacol când probabil aceleași faruri o oribiră din nou. 

 —Urcă, te duc eu, auzi o voce masculină venind din autovehicul.  

La naiba. Ce se putea întâmpla? Ori ajungea acasă întreagă și nevătămată, ori simțea plăcere, ori nu mai ajungea. Oricare variantă i-ar fi convenit lui Raven, așa că a riscat, s-a urcat în mașina necunoscutului spre necunoscut. "Mereu au fost stelele așa minunate? " gândi ea...

  Ce era cu astfel de gânduri? Oh, trebuia să o lase mai ușor cu alcoolul. Poate puțină conversație i-ar distrage atenția de la luminițele de pe cer. Da, trebuia să îi vorbească. Îl privi dar nu desluși nimic în întunericul nopții. Ce putea să îl intrebe?  

 —Și... ai de mult timp carnetul de conducere?  întrebă Raven. Băiatul privi în față, ignorând total ce zisese fata total amețită, dă volumul muzicii mai tare și apăsă pedala de accelarație. Aceasta nici măcar nu-și dăduse seama când ajunsese acasă, dă să coboare din mașină și îl întreabă din nou pe străinul de la volan: 

—Cât să-ți dau? Acesta nu răspunde din nou, fata se lăsă păgubașă și dă să închidă portiera dar se mai lasă pentru ultima dată pe vine și îl întrebă:

 —Un nume, totuși? Văzând că nu zice nimic nici de această dată, închide portiera, se întoarce și intră pe poartă când se auzi geamul cum se lăsă în jos și auzi: 

—Dustin. răspunde scurt și sec băiatul iar Raven nu apucă să clipească că acesta dispăru.  

—Idiotul! M-a adus acasă pe gratis, spuse ea râzând în fața ușii.