Mă pierd

Capitolul 1

 
— Oriana, am discutat despre asta, cineva trebuie să aibă grijă de bunicul tău, iar tu ești cea mai potrivită. Știi că ești preferata bunicului, spune mama lingușindu-mă.

Are dreptate. Bunicul are nevoie de mine, iar o vacanță în Veneția sună divin. Iubesc Italia, este a doua mea casă, este și locul unde am copilărit.

  — Bine, spun fiind învinsă, am să merg. Fac asta pentru bunicul și pentru că mi-e foarte dor de Italia.

Răspunsul meu a încântat-o extrem de mult pe mama. Știe că voi fi pe mâini bune. În plus, am să îmi revăd verișorul Alessio și pe mătușă Cala.

  — Știu că am să par o mamă groaznică, dar apucă-te de bagaje. Diseară plecăm, spune zâmbind șiret dispărând din camera mea.

Nu pot să cred, știa că voi fi de acord. Știa toate detaliile deoarece când vine vorba de Italia nu pot rămâne imună. Jumătate din mine este italiancă.

Am fost în pod ca să îmi aduc trolerul pentru a mă pregăti de bagaj. Mama are dreptate, aici în Anglia nu mă simt eu, iar ea cu siguranță a observat asta.

Fiindcă merg în Italia și deoarece acolo este cald, iar aici în Anglia nu simți vara, am să îmi pun foarte multe haine scurte.

Timpul a trecut pe neașteptate și a sosit seara. Am terminat bagajul și m-am pregătit și eu.

  — Ești gata iubito ? vocea tatei se aude din pragul ușii.
 
  — Da, spun zâmbind. Tata mi-a luat bagajul și am ieșit din cameră, găsind-o pe mama la ușă.

  — Îți promit că vei avea o vacanță de vis Oriana, sunt sigură de asta.
 

Drumul până la Italia mi s-a părut o eternitate și credeam că nu mai ajung. Este după-amiază. Tata parchează mașina în fața casei. Ce iubesc la bunicul este că locuiește la casă și nu la bloc.

— Oriana, mia cara nipote.

— Nonno, mi sei macato.

— Puteți vorbi și engleză tată, nu trebuie italiană neapărat, spune mama arătându-ne limba.

— Carlotta, spune bunicul cuprinzând-o. Haideți, intrați înăuntru.

Fericirea mi se citește pe chip. Mi-a fost extrem de dor de el.

  — Din păcate tată, eu și Ruggero trebuie să ajungem mâine în Anglia. Noi doar am adus-o pe Oriana, spune mama puțin tristă.

Știu că și ei îi este dor de el, mai ales de când a murit bunica. A fost cea mai dureroasă zi, dar leucemia nu iartă pe nimeni. A fost prea bună pentru această lume.

  — Înțeleg, spune el trist. Haide Oriana, Cala și Alessio trebuie să ajungă, spune și deschide poarta.

Îmi strâng în brațe părinții de rămas bun și luând bagajul îl urmez pe bunicul. Curtea este divină, te simți ca într-o grădină regală, plină de flori. Exact aceeași ca și acum 3 ani.

  — Te văd îngândurată scumpo, ești bine ?

  — Da bunicule, doar îmi pare rău fiindcă mama nu are timp să stea cu tine, spun în timp ce pășesc în a doua mea casă.

— Hai, du-te sus, camera ta te așteaptă, spune el zâmbind.

Îl iau în brațe și o iau la goană la etaj. Deschid ușa camerei mele, fosta cameră a mamei. Exact aceeași. Aceleași așternuturi, exact la fel cum am lăsat-o.

Mă trântesc pe patul mare plin de perne zâmbind fericită. În sfârșit am ajuns. Îmi verific conturile de socializare și observ multe aprecieri. Hotărăsc să încarc o fotografie ce mi-am făcut-o pe moment cu deschiderea " Ce bine e să fii acasă. A doua mea casă. "

Îmi așez hainele în vechiul meu dulap și plec jos unde o găsesc pe mătușă, Alessio și câțiva prieteni.

— Siena Oriana Garcia, tu ești ? spune mătușa luându-mă în brațe.

— Nana, știi că nu îmi place când faci asta, spun plângându-mă în joacă.

— Oriana, spune verișorul meu, luându-mă într-o îmbrățișare strânsă, apoi putându-mă pe frunte.

— Ah, ce uituc sunt, continuă el. Oriana ei sunt pritenii mei. Oriana ea este Sophia Mittchel, iubita mea, spune el prezentându-mi o blondă superbă și extrem de simpatică. El este Lorenzo Hernandez, cel mai bun prieten al meu, face referire la brunetul frumos de lângă el. 

Zâmbesc și îi salut pe amândoi, observând că acest Lorenzo are privirea pe mine.

— Mă bucur să vă cunosc, spun eu.

— Oriana mergeți sus la tine în cameră, așa poți cunoaște prietenii lui Alessio mai bine, spune nana cu subînțeles.

Îi arăt limba și deoarece chiar vreau să îi cunosc iubita și cel mai bun prieten în liniște am decis să mergem la mine în cameră.

— Și Sophia, de cât timp sunteți împreună ? mă ia gura pe dinainte și o întreb, făcându-mă comodă pe covor lângă ei.

— De la începutul primăverii, spune ea roșindu-se. Mi-a plăcut de Alessio de vreo un an, dar nu am spus nimic deoarece nu știam dacă simte la fel. Dar tu, ai avut pe cineva în Anglia care ți-a furat inima ?

Subiectul acesta chiar nu voiam să fie deschis atât de repede, dar hei Oriana ți-ai făcut-o cu mâna ta.

— Da, spun tristă. Este vorba de singurul băiat pe care l-am iubit, Jordan. Am fost împreună doi ani, dar a murit în accident de mașină.

Cel mai sensibil subiect, Jordan. Este singurul băiat pe care l-am iubit din clasa întâi. Abia când a început liceul am reușit să îmi destăinui sentimentele.   Am avut cea mai frumoasă relație posibilă. M-am simțit iubită și l-am iubit. Ne-am iubit unul pe altul. Dar totul s-a terminat atunci când a trecut pe trecerea de pietoni, iar o mașină în viteza l-a lovit.

— Ah, îmi pare rău, spune ea tristă, ce proastă sunt, nu trebuia să te întreb.

Alessio știa despre asta, de aceea nu se arată atât de afectat. Știe cât am suferit. Iar Lorenzo a ascultat atent și încă se uită la mine.

— Nu-i nimic, nu aveai de unde să știi. Și, sunteți toți la același liceu ? spun zâmbăreață schimbând subiectul.

— Da, răspunde o voce puțin groasă și este a lui Lorenzo. De fapt am fost în aceeași școală, continuă el.

— Wow, super. Mai spuneți-mi despre voi, spun eu.

— Avem o viață ca orice adolescent, ne petrecem timpul împreună în 3, de acum cred că în 4, iar eu și prostănacul de verișorul tău am făcut toate prostiile împreună.