Pictez pe pagină un cuget în albastru splendid închegat.
Străbat o albie de mituri
În bolul minții mele-ntunecoase
în care strecor, nostim, câte-o speranță.
Cercuri înveninate de tine si de tot
pecetluiesc în mintea-mi neclară...
Seara-și pierde umed ploile-mbucuratoare
Acum nici cerul n-are lacrimi
ca să-mi mai plângă
Roșeața frunții mele-i trecătoare
Dar golul meu haotic încă doare
Mai tare decât un venin palpabil
Turnat din mâini neștiutoare
Din simțuri tainice, strigătoare
Pe alte mâini neștiutoare...
Te-am pierdut.
