Era o simplă zi. Aparent una frumoasă, fără nori care să întunece cerul. Totul era perfect. Eu eram acasă, abia trezit și mahmur. Primul drum a fost până la frigider și înapoi, rezultatul fiind executarea a două felii cu Nutella. După, hainele s-au aranjat pe mine aproape singure, motivul: era 4:00 după-amiaza și aproape întârziasem la întâlnire. În 5 minute,taxiul era în fața porții,gata de plecare. Nu trecu mult până să ajung la destinație. Și,desigur,să observ frumusețea prietenei mele. Zâmbetul ei ce îmi sfâșia inima. Ochii ei ce îmi sufocau gândirea. Părul ei ce avea toate astrele și secretele stelelor în el.
După 2 ore de distracție,venise timpul să îmi iau rămas-bun de la ființa ce dăduse rost acelei zile. Venise de asemenea și momentul în care buzele ei calde mi-au topit mințile. Momentul în care atingerea mâinilor noastre dăduse viață a sute de fluturi,liberi și veseli în stomacul meu.Apoi o voce suavă. O voce care se auzea din ce în ce mai tare,până îmi zgudui timpanul și mă făcu să dau cu capul de noptieră.
- Trezește-te în dumnezeii tăi de copil,că nu ți-ai terminat încă temele!
Era momentul realității. Momentul unei schimbări. Voiam să reproșez ceva,dar femeia scoase coada de la o mătură și mi-o arătă simbolic.
- Da,mamă.
