Înconjurată de întuneric, asurzită de liniștea mult prea zgomotoasă, căutam, căutam în repetate rânduri, lumina ce nu se vedea printre umbrele abisului în care mă aflam.De mică am fost învățată că există rai și iad însă totul a fost o minciună.Mă învârt în cercuri de parcă aș fii un titirez și, zadarnic, mă uit după o cale de scăpare.Liniștea mă înnebunea iar vocea mi-era prea înghețată ca să țip.Undeva în față, o lumină albă, orbitoare, îmi readuce zâmbetul pe buze.Să fie asta, oare, ceea ce caut de ore întregi?Sau să fie doar o iluzie a minții mele ce-și dorește libertate?M-am uitat de câteva ori în jur și am pășit spre lumina orbitoare.Într-o clipă m-am trezit într-o cameră albă, plină de doctori și asistente.Nu mi-a luat mult să-mi dau seama că eram într-un salon de spital, conectată la tot felul de aparate, iar pulsul meu suna ca pașii unui om bătrân ce șchiopăta.Mi-am întors, încet, privirea să-l văd pe „El”, stând lângă patul meu, ținându-mă de mână, cu ochii înlăcrimați.Ce s-a întâmplat, nu-mi amintesc.M-am uitat la el, la părul lui negru și ochii lui căprui ce altă dată străluceau, iar acum erau roșii, plini de lacrimi ce se scurgeau șiroaie pe obrajii lui, acum palizi, precum și buzele uscate de suspine.Am încercat să îmi mișc mâna dar ghipsul ce mă înconjura nu-mi dădeau voie.Voiam atât de mult să-l strâng în brațe, să-l țin lângă mine și să nu-i mai dau drumul.În liniștea sfâșietoare din salon, un piuit se aude, era piuitul ce indica faptul că pulsul meu s-a oprit.Dar cum era posibil?Eram acolo, eram vie, cum putea inima-mi sa cedeze?Nu avea pic de sens.El urla și plângea la vederea doctorului ce mă acoperă cu un alb cearceaf.Eu, la rândul meu, plângeam, implorând pe oricine să nu mă ia de lângă el.În zadar...
M-am văzut pusă într-un sicriu și îngropată sub pământ, precum un nimic.