Tot ce aud în momentul în care mașina se oprește, este vocea fratelui meu. "De ce naiba pleci cu rabla asta la drum?". Aparent, a avut dreptate că o să mă lase când îmi e lumea mai dragă. După GPS, mai am aproximativ zece kilometri până la cel mai apropiat oraș. Plănuiam să opresc la primul motel ce aveam să-l întâlnesc, să rămân peste noapte și să-mi continui drumul mâine, când stările mele contradictorii aveau să se liniștească. Toate beculețele din bord sunt aprinse, când încerc să pornesc din nou mașina. Cel puțin am reușit s-o trag la marginea drumului. Nu este trafic, absolut deloc. Nu am văzut o mașină trecând, pe oricare din sensuri, de mai bine de două ore, dar nu aș vrea ca mașina mea să fie impediment în calea altor șoferi. Nu știu ce are, de data asta, fiindcă până acum a mers foarte bine și cu becurile alea aprinse. M-a mai lăsat ea de două ori în mijlocul drumului, în plin trafic, dar măcar eram în oraș și nu m-a costat exagerat de mult s-o tractez. Acum, însă, sunt în până de bani. Nici dacă aș vrea, nu aș putea să sun. Sunt de asemenea în pană de baterie. Am plecat val-vârtej de acasă și am uitat să îmi iau cablul de la încărcător. Am rămas fără baterie în urmă cu aproape o oră. Frate-miu o să se gândească la ce e mai rău.
Încerc să nu disper. Mai am aproximativ o oră până se întunecă afară. Sunt pe un drum de deșert. Neiluminat. Dar cel puțin e senin. O să mă ghidez cu ajutorul luminii provenite de la lună, când o să fie cazul. Când cobor din mașină, am ochii încețoșați. Lacrimile stau să-mi cadă, dar îmi presez degetele peste pleoape. Rămân lângă portiera deschidă până când sunt sigură că nu o să devin un izvor uman, tocmai acum. Dacă încep să plâng, nimic nu o să mă mai oprească. O să fac o criză de isterie, cu lacrimi din abundență, cu sughițuri dezgustătoare, cu lăsatul puterilor din picioare și alte detalii inutile acum. Nu-mi permit acum o criză de plâns. Îmi iau ghiozdanul de pe bancheta din spate, bag GPS-ul printre conținutul din ghiozdan. Dacă aș lăsa GPS-ul aici și printr-o glumă proastă a universului, cineva mi-ar sparge mașina, frate-miu o să-și iasă din minți de-a dreptul. De abia a vrut să mi-l dea, nu fiindcă e egoist sau zgârcit, ci fiindcă încerca să mă împiedice să plec. Mai bine îl ascultam. În timp ce îmi pun ghiozdanul în spate, după ce adaug sticla de jumătate de litru ce mi-a mai rămas, mă gândesc ce aș fi putut să fac în cele două săptămâni în care am stat acasă. O iau la pas, după ce mă asigur că am luat tot și am încuiat mașina. Probabil aș petrece ziua la plajă, cu Monica. M-aș certa cu Jax, fratele meu, pe televizor. M-ar lăsa să câștig, după ce i-aș fi pus o mie de întrebări despre emisiunea sau filmul pe care intenționa să-l urmărească. M-aș fi ciondăni cu Seth, până și pe aerul din cameră. Aș fi găsit alte modalități plăcute de a-mi petrece două săptămâni din vacanța de vară. Sau cel puțin, nu mă duceam la începutul ei, ca să am presimțirea că acum toată e stricată.
Îmi aduc aminte că Seth e plecat și el acasă și probabil nu ar mai fi fost la fel timpul fără prezența sa cicălitoare și enervantă. E singurul care reușește, exceptând bineînțeles părinții și rudele de grad 1 până la 3, să mă scoată din minți numai din câteva cuvinte. Pe cât e de atrăgător, cu atât e nesuferit. Nu e așa cu toată lumea, dar de când i-am aruncat niște fapte, fapte ce știu că au fost adevărate, deși refuză vehement să recunoască, la doar câteva zile după ce ne-am cunoscut, atitudinea lui față de mine s-a schimbat. Lucrurile s-au înrăutățit pe măsură ce anii au trecut, iar acum, după aproape patru de când ne cunoaștem, situația dintre noi nu este deloc pe roze. Dar ne place să ne tachinăm. Din orice prostie. Am impresia că altcumva nu știm să ne comportăm unul în preajma celuilalt. El mă scoate din sărite când mă face grasă, chiar dacă știe că ar trebui să iau câteva kilograme în plus, ca să ajung măcar la greutatea normală înălțimii și vârstei mele, iar eu știu cât de mult îl enervează când îi aduc aminte de Sara, prima lui iubire, cu care probabil se vedea căsătorit și doi copii, dar l-a înșelat în stil frumos. Erau la o nuntă a cuiva din familia ei. Urma să fie domnișoară de onoare, dar fiindcă Seth era totuși un străin pentru ei, nu l-au ales să fie partenerul ei, ca și cavaler de onoare. La petrecerea de după, când Sara a plecat să se schimbe de rochie, într-o alta, era de fapt într-una din camerele închiriate din hotel pentru oaspeții veniți din alte orașe la nuntă, cu cel ce i-a fost partener în biserică. Râd când îmi aduc aminte, de nervii lui Seth, în timp ce îi povestea lui Jax. Stăteam pitită după ușa ce desparte holul de bucătărie și camera de zi, din apartamentul nostru, cu mâinile amândouă apăsate peste gură, să nu mi audă râsul. Oricum ar fi fost, mi-a apărut apoi rău pentru el. O lună de zile a ținut-o numai într-o beție, din cauza acelei fete cu care visa să-și împartă viața. Numai eu știu de câte ori i-am vărsat alcoolul în chiuvetă, câtă vomă am strâns după el, câte dușuri cu apă rece l-am obligat să facă. M-aș fi simțit prost dacă lucrurile s-ar fi schimbat între noi, după ce și-a revenit, dar totul a decurs ca și până atunci. Ceruri, împăcări, tachinări.
Am mers, după calculele mele, aproximativ șase kilometri, aproape lumina s-a dus de tot, atunci când aud motorul unei mașini din direcția în care am venit. Teama pune stăpânire pe mine și până să apuc să mă gândesc mai bine la lucrurile pro și contra facerii semn să oprească, am recunoscut mașina, atunci când a oprit chiar în dreptul meu. Deși geamurile fumurii nu mi-au dat posibilitatea să văd cine se află la volan, știam foarte bine cine este.
- Cu ce te are Jax la mână? E primul lucru pe care îl întreb, atunci când fundul meu face contact cu scaunul din dreapta și picioarele îmi mulțumesc.
Seth pare sâcâit și nu răspunde din prima. Pornește la drum, după ce-mi ordonă să-mi pun centura.
- Nu mă are cu nimic la mână, îmi răspunde, în cele din urmă. Ți-a și spus să nu iei rabla aia, alege să folosească de data asta dispreț în voce, când se referă la mașina mea. S-a gândit cu cât ai putea merge cu porcăria aia de fiare vechi și câți kilometri ai fi făcut de când ai vorbit ultima dată cu el. Aparent, rabla ta nu merge cu mai mult de 90 la oră, dacă nu vrei să îți explodeze ceva important pe sub capotă.
Nu îi spun că se prea poate să o fi chinuit mai mult, din cauza nevoii de pune distanță cât mai repede între mine și părinții mei. Chiar dacă am parcurs deja aproape 300 de kilometri din orașul natal, nu simt că e de ajuns. Nu am ieșit din același stat, deocamdată.
- Te scutesc de calcule prea grele pentru creierașul tău, adaugă sarcastic, dar am convenit amândoi că eu sunt cel mai aproape de tine. Ceea ce e adevărat, chiar dacă sunt aproximativ 200 de kilometri de aici până la mine și o să ai să-mi plătești câteva zeci de amenzi pentru depășirea vitezei legale.
- Nu-ți plătesc nimic, îmi pun mâinile în sân, privind drept înainte, prin parbrizul curat lună. Jaxon să-ți plătească, nu te-am pus eu să faci pe bunul samaritean.
- Îmi pare rău, scumpo, accentuează cuvântul ce odată îl uram, venit din partea lui, dar nu voiam să îți aud fratele cum își plânge duhul la înmormântarea ta, în caz că ai fi pățit ceva.
Îmi înclin capul, atât cât să-l văd, fiindcă îmi place să îi urmăresc expresiile când îi întorc atacul. Pare mulțumit cu ceea ce a spus.
- Cam așa cum ți l-ai dat tu, plângând după Sara? Surâd.
Zâmbetul mi se lărgește când maxilarul îi zvâcnește de încordare, iar degetele strânse pe volan se albesc. Glumesc, nu a plâns deloc după Sara, dar a blestemat-o și înjurat-o că și-a pierdut doi ani din viață cu ea. Mira-m-aș dacă nu ar opri mașina să mă dea jos, mai ales că se vede orașul la mai puțin de un kilometru. Am impresia că viteza o adaptează după cum gândește, adică lent. Probabil aș fi ajuns mai repede pe jos.
- Să-mi mai zică vreodată Jax să te salvez de la ananghie, murmură mai mult pentru el, atunci când trage în parcarea unui motel.
Parcarea este aproape plină de camioane de marfă, care mai de care uriașe. Firma luminoasă a hotelului îmi arată că se numește Popasul camionagiului și nu știu dacă îmi doresc să îmi petrec noaptea aici. În plus, a venit de acasă, nu e odihnit? Nu a condus așa mult, încât să fie obosit. Măcar eu aveam nevoie să opresc, din cauza stării emoționale deplorabile.
- Mergem să vedem dacă e liberă vreo cameră, se uită la mine, fixându-mă cu ochii aia întunecați, care știu că sunt verzi, dar acum nu se vede culoarea din cauza întunericului. Nu am dormit zilele astea deloc bine, n-am chef să mă întorc imediat acasă, să te văd cum te cerți cu Jax. În plus, am nevoie de odihnă, înainte să-mi petrec câteva ore cu tine într-un spațiu atât de mic.
Ignor sarcasmul din voce, după ce aud cuvântul acasă. Faza cu Sara s-a petrecut anul trecut în vară. Deci practic, acum probabil și-a înecat amarul iar în băutură, sărbătorind un an de când iubirea vieții lui și-a tras-o cu altul. Bine, nu știu dacă se mai gândește la ea. Înainte de asta, locuia cu ea, într-o garsonieră. S-au mutat după doar trei luni de relație, după ce am început anul întâi de colegiu. După, s-a mutat câteva zile pe canapeaua din sufrageria noastră. Zilele au devenit luni, iar acum s-a făcut anul. Nu am avut nimic de obiectat. Dacă Monica nu avea unde să stea, știu că Jax nu ar spune absolut nimic dacă s-ar muta cu noi. Așadar, acum folosim bucătăria ca și cameră de zi. Am făcut unele modificări, cu mobilă de la târgurile de vechituri, dar e acasă și asta contează.
- Isis, pocnește două degete în fața mea, făcându-mă să tresar și să îi trag o palmă peste a lui. Scumpo, iar gândești prea mult. Ești aici, cu mine, acum?
- Da, Seth, mă strâmb la el.
Îmi iau ghiozdanul și ies, aruncând o privire spre parcare. Undeva aproape de ieșirea ei, doi tipi stai de vorba cu trei femei mai mult dezbrăcate. Nu stărui cu privirea prea mult. Știu ce sunt ele și mi-e cam scârbă când mă gândesc că astfel de aventuri au loc în motelul ăsta. Este o clădire lungă, în formă de L, cu ușile camerelor afară, făcându-mă să îmi pun întrebări despre siguranța de aici. Veranda ce înconjoara clădirea și care este accesul spre fiecare cameră, scârțâie când fac câțiva pași pe ea. Unele camere au scris cu un marker numărul, altele au fost mai norocoase și plăcuțele au rămas lipite de uși. Nu este nimic extravagant, aș putea spune că totul este sub o treaptă sub modest, dar îmi place că clădirea pare îngrijită pe afară. E vopsită recent, la fel și ușile fiecărei camere sau veranda din lemn. Parcarea este curată, totul este supravegheat video, ceea ce mă liniștește într-o oarecare măsură. Nu mă interesează să fie ceva de lux, dar frica de a intra cineva peste noi, este mare.
- Miroase a creier încins, Seth îmi șoptește la ureche, atunci când se reîntoarcere de la recepție. Am avut noroc, singura cameră liberă. Mai au una, cică rezervată. Mă apucă de palmă și mă trage după el, pe veranda ce scârțâie la fiecare pas. Mă întreb cine naiba face rezervări aici.
- Poate vreun șofer, de pe drum, să fie sigur că are un loc asigurat? Întrebarea e retorică, iar el nu răspunde. Nu verbal, că fizic mă strânge de mână. Tare.
Îl ciupesc la rândul meu cu mâna liberă de umăr, atrăgând asupra mea o privire mânioasă. Drept răspuns, îmi dă drumul la mână, oprindu-se totodată în fața unei camere norocoase cu plăcuță. Înainte să introducă cheia în ușă, mă trezesc cu un bobârnac în frunte.
- Copilule, îmi rotesc ochii, iritată de comportamentul lui copilăresc, iar el râde.
- Apropo, cică camera este dotată cu o bară de striptis. Poate îmi arăți recunoștința că am venit după fundul tău.
De parcă ar vrea să întărească vorbele, palma lui face contact direct cu fundul meu, atunci când trec pe lângă el, ca să intru în cameră. Nici nu mă obosesc să îi răspund cumva, doar printr-o arătare a degetului mijlociu. Boul! O să fie o noapte lungă, îmi spun, după ce văd bara din fața patului, așternuturile roșii și inimioarele de pe pereți.
