Negru.

Hotel al mintilor pierdute

E pentru a nu stiu cata oara cand sunt atat de coplesit incat nu pot dormi. Sunt coplesit de sentimente de tristete si singuratate. Cred ca nu ma vor parasi niciodata acestea. Pe biroul meu se aflau cateva carti, un album de fotografii foarte vechi si o sticla de whisky alaturi de un pahar. Am devenit dependent de alcool. Parca imi ia mintile cu totul si ma cufunda in vise. De aceea am inceput sa scriu o carte. Si nu stiu cum se face ca scriu doar prostii. Nu ar citi nimeni niciodata asa ceva. Mereu imi place sa cred ca fac lucrurile gresit; cred ca nimic pe lumea asta nu merge bine.

In fine, imi torn putina bautura si iau de pe masa albumul plin cu amintiri, atat placute cat si proaste. Privesc cu toata admiratia perioada cand eram doar un pustan. Imi placea sa imi pierd timpul citind despre arta si religie. Un hobby al meu care si-a lasat o amprenta asupra vietii mele. Tatal meu m-a parasit acum mult timp, asa ca nu apare nici in albumele de poze din casa. Mama imi povestea mereu ca a fost un om bun, care a iubit-o si m-a iubit si pe mine la fel de mult. Cand inca traia, ii placea sa se plimbe impreuna cu mine pe o alee inconjurata de brazi. Spunea ca mirosul bradului este la fel de pur precum parfumul ingerilor si ca tot timpul a fost in cautarea acestor creaturi.

-Sam, daca eu nu voi reusi sa gasesc vreodata un inger, imi promiti ca vei intalni unul?

-Iti promit tata.

-Sa nu uiti sa fii puternic si sa fii mandru de tine. Ai grija ca oamenii sa nu iti spuna ca nu esti frumos.

Astea sunt ultimele imagini care mai au o legatura cu el. In mintea mea incetosata imaginea lui este stearsa. Trasaturile sale de caracter si aspectul fizic au disparut din memoria mea de-a lungul anilor.

Primele poze ce incarcau paginile albumului erau imagini surpinse la botezul meu. Din cate observam de fiecare data aceste poze remarcam lipsa tatalui. Niciodata nu am intrebat-o pe mama "de ce?" Oricum nu mi-ar fi raspuns. Am scos fotografie din folia protectoare si am citit pe spatele acesteia: 27 noiembrie 1993. Multe povesti am auzit de la bunica despre aceasta zi. Au ales sa o faca in ziua aceea pentru a-i aduce un omagiu unui stra-strabunic de-al meu pe care, la fel ca pe mine, Sam il chema.

Sam Wilson...nascut in 27 noiembrie 1937, a fost un mare aparator si iubitor de patrie, care a incercat tot posibilul ca sa slujeasca tarii in care traia. Multe amanunte despre viata sa eroica nu imi aduc aminte, poate sunt prea ametit de la whisky, dar bunica nu imi spuse oricum prea multe despre el.

Tot in legatura cu data de 27 noiembrie mai este si aniversarea bunicior mei. In acea zi intunecoasa de toamna tarzie, bunicul si bunica au spus da in fata preotului si a tuturor celor care erau de fata. De atunci pana in ziua de azi nimic nu a reusit sa ii desparta. "Doar moartea ne mai poate desparti" imi spune odata cu lacrimi in ochi bunicul, stand in balansoarul sau care scartaia.

- Sam, o iubesc pe bunica ta de cand aveam 16 ani. A ramas pentru mine cea mai frumoasa femeie, cea mai desteapta, si chiar daca in viata am avut parte de multe ispite tot la ea m-am intors mereu, si ca o femeie buna si iubitoare mereu m-a primit cu bratele calduroase pline de afectiune. Sper, ca si tu sa gasesti o iubire care sa fie asemanatoare cu a noastra si sa dainuie decenii.

Acum ma gandesc la Carolina si la fetele mele. Oare se vor mai intoarce ele vreodata "acasa"? Intrebarea astea imi amesteca mintile. Si nu incetez sa mi-o pun in fiecare zi. Poate nu a fost iubire adevarata. Am fost o victima a dragostei care m-a orbit, crezand ca o sa fiu alaturi de ea toata viata. Dar asa cum imi spunea mama de nenumarate ori " nimic nu este vesnic".

Si imi e foarte dor de mama. Cand ma gandesc la ea si la momentele petrecute cu dansa, simt ca imi curge morfina prin vene. Nu pot sa scap de acest carnaj interior al meu. Mi se sfasie totul cand ma gandesc ca nu poate sa fie alaturi de mine. Negura noptii imi devoreaza mintile, si ma face sa plec. Sa plec departe. Fara sa stie nimeni. Am uitat sa mai tin legatura cu prietenii mei. Am avut parte de prieteni foarte frumosi in aceasta "povestire" a mea Din cauza defectului meu nu am reusit sa raman amic cu niciunul. Am ales sa ma lepad de aceasta lume posedata de Dumnezeul cel Negru si m-am ascuns in orasul in care traiesc. E irelevant daca as spune unde traiesc...cel mai important e ca inca traiesc. Singurul om care e cu mine si in aceasta secunda e Christa. Ma priveste din umbra cum rasfoiesc albumul cu fotografii. Se ridica si se duce in dormitor pentru a-mi aduce o patura. Suflul rece al singratatii ma copleseste. Simt cum toate mi se urca incet pe sira spinarii. Dau pe gat si ultimul pahar de whisky si inima mi se incalzeste. Cel mai bun prieten al meu a fost taria, cand eram tanar imi placea sa beau pentru a ma "bucura" de viata. Acum as vrea sa nu fi facut vreodata asa ceva. Nu as fi vrut sa traiesc. Mai bine imi imprasteam particolele in pantecul mamei si ma prapadeam in galaxie, imprastiindu-mi caldura in sufletele oamenilor. Ma uit spre ceasul spanzurat de perete si ma ingrijor de faptul ca timpul zboara, nu alta. Imi amintesc si acum ca, adolescent fiind pierdeam timpul innecat in romane de dragoste si fum inabusitor de tutun. Am considerat ca viata este un cadou dar de care trebuie sa iti bati joc. Asa ca asa am facut! Mi-am batut joc de viata mea. M-am aruncat in latura intunecoasa a vietii, mi-au placut petrecerile simple, cu putina bautura si femei, ea fiind un simbol al eroticii paradisiace din care curge rodul dulceag al lui Dumnezeu. Nu m-am prostit pe atunci sa cred in prezenta entitatilor, dar acum, cand stau si reflect asupra-mi, realizez ca eu am constituit un inger decazut. Fiul risipitor care nu s-a intors niciodata acasa. Poate de aceea duc o viata atat de precara. As vrea sa repar totul, dar nimic nu se mai poate face. Anii si-au batut joc de bine, asa cum am facut eu cu viata. Amprenta parului alb si al favoritilor intruchipeaza chinul amar indurant in toti acesti ani. Si simt ca nu se mai termina.

Am vrut mereu ca eu sa fiu acea "schimbare" in lume. Asa cum spunea un bun prieten al meu: "Orice are un inceput!" Nu am incetat sa cred ca reprezint ceva pentru cineva. Poate nu s-a ivit ocazia sa se nasca omul care sa ma intelega. Taramul pe care pasesc de fiecare data cand negura se ingramadeste, coplesind licuricii stralucitori ce stau rataciti in gandurile mele prafuite. Singurul pamatuf care a putut sa imi spele gandurile necurate, a fost muzica. Fara muzica nu se poate trai. Pentru unii oameni muzica e ca un fel de oxigen, precum razele de soare ce mangaie obrajii rosiatici a uni copilas in sfanta zi de iunie. Ajutorul mi s-a oferit intotdeauna cu ajutorul versurilor si a unui instrument. Cand eram copil, mama mi-a spus ca muzica provine din paradis si ca ingerii canta in coruri transpunandu-se in ciripitul privighetorilor. Pe de alta parte bunicul imi spunea ca diavolul este stapanul sunetului, pentru ca e atat de viclean incat stie sa unga atat de bine corzile unui instrument incat intregul univers poate sa cada intr-un somn adanc iar el, cu sadica lui gandire, ar vrea sa incendieze totul, in timp ce noi ne facem somnul de vesnicie. Multe astfel de povesti am auzit din gura bunicului. De aceea a ramas un simbol drag, ce mi-a pecetluit viata cu semnul maturitatii si a muncii. Mi-a fost ca un idol. Avea o viata echilibrata, avea o sotie foarte frumoasa si copii pe masura. Il veneram din intuneric dorindu-mi sa ajung ca el. Se pare ca dorintele mele nu au fost indeplinite nicidata. Am ramas cu vurtul de la varsta frageda a copilariei. Ma salta mereu in brate si ma saruta spunandu-mi:" Ai ramas frumos pentru mine pentru ca te iubesc!" coplesindu-l emotiile si varsand cateva lacrimi. Era ceva care ii era in reflex. Ma iubea de parca as fi fost fiul sau, de aceea mama nu ma aducea deseori la dansul pentru ca ea nu avuse niciodata o relatie atat de stransa cu bunicul, ca a mea.

Simt gustul dulceag al fumului de tigara, ce a ramas in amintirea sotiei mele pe care o iubesc inca din copilarie. Sorb din paharul cu tarie si mi se preling cateva lacrimi de sange pe obraz.