Sebastian

Capitolul 10

Citesc mesajul de la Makani pentru a zecea oară.

Sper că a mers totul bine cu sora ta.

Când am văzut că mi-a trimis mesaj, am crezut că e în legătură cu ce s-a întâmplat între noi înainte să plec, dar nu a fost așa.

Nu a fost nimic mai mult decât un sărut - sau mai multe -, dar a fost de-ajuns să îmi cuprindă inima în flăcări.

Fata asta mă înnebunește într-un mod foarte ciudat, dar plăcut. Nu am crezut că voi trece vreodată prin așa ceva. Oare asta a simțit și Katia când l-a întâlnit pe Darren? Sau Alessio? Oare e aceeași situație?

Îmi întorc privirea spre aeroportul din care nu am plecat încă. Nu am niciun drept să mă gândesc la Mak acum. Katia nici nu a putut să mă privească în ochi când am ieșit din casă. I-am adus atât de multă durere, încât nu am dreptul să fiu fericit. Nu acum, cel puțin.

A fost un dezastru.

Mă decid să îi răspund într-un final, apoi îmi bag telefonul în buzunar și mă las pe spate în scaunul avionului.

Trei nenorocite de zile am stat în aceeași casă și nu ne-am spus niciun cuvânt. Eu nu am avut curajul să îi spun ceva, iar ea nu cred că a avut tăria să mă privească sau să îmi vorbească.

Sunt un idiot. Nu am putut să văd că Elena striga după ajutor prin fiecare mișcare pe care o făcea, prin fiecare privire pe care mi-o arunca, prin fiecare zâmbet pe care îl forța.

Sunt un laș. Indiferent de greșelile mele, ar fi trebuit să îi spun Katiei. Ar fi trebuit să o sun imediat ce am găsit-o pe Elena în cadă cu sângele întins pe față.

Am distrus totul.

Și scrisoarea aia. Nu am putut să o citesc pe toată nici acum. Am păstrat-o, gândindu-mă că la un moment dat o voi citi. O voi citi și voi înțelege, măcar acum, ceea ce nu am putut vedea acum doi ani. Dar nu am putut. Am văzut felul dezordonat în care Elena a scris fiecare cuvânt, parcă tremurând din toate încheieturile, și am renunțat la a încerca să înțeleg de ce a făcut ce a făcut.

Telefonul îmi vibrează în buzunar, trăgându-mă înapoi în realitate. Mă aștept să fie doar un mesaj de la Mak, dar în schimb, este unul și de la Charlie.

Îmi pare rău. Sună-mă când ajungi.

Nu îmi pot abține micul zâmbet care îmi înflorește pe față. Clatin din cap și deschid și mesajul de la Charlie.

Te va ierta. Îi trebuie niște timp să o jelească.

Mă va ierta? Asta înseamnă că pe Charlie l-a iertat deja? Singura cu care a vorbit a fost Francesca, dar asta nu mă surprinde. De când Fran a salvat-o pe Katia sunt mai apropiate ca niciodată.

Gândul că l-a iertat pe Charlie mă scoate din sărite. Da, eu i-am cerut constant să îi ascundă adevărul, dar se presupune că el e cel responsabil, cel cu capul pe umeri.

Oftez și îmi închid telefonul de tot.

Încerc să mă relaxez în scaun, închizându-mi ochii. Nu vreau să mă mai gândesc la nimic măcar câteva ore, chiar dacă știu că voi avea din nou coșmaruri dacă adorm.

***

Descui ușa și intru în apartament, trântindu-mă pe canapea imediat ce ajung în sufragerie.

Oftez obosit, amintindu-mi că trebuia să o sun pe Makani, dar nu am făcut-o. Îmi scot telefonul din buzunar, pregătindu-mă să o sun.

-Parcă trebuia să mă suni.

Tresar, aproape scăpând telefonul pe jos.

-Ce cauți aici? o întreb, încă surprins.

-Salut, Kani. Ce mai faci? Pot să-ți ofer ceva de băut? Nu, Bas, mulțumesc.

Îmi dau ochii peste cap și mă ridic de pe canapea. Mă apropii de ea, având privirea în ochii ei senini.

-Am cheia de rezervă, spune, încolăcindu-și mâinile în jurul taliei mele.

Nu am vorbit despre ce s-a întâmplat, dar la ce zile de rahat am avut, am nevoie de asta.

Mă aplec să o sărut și sunt mai mult decât fericit că nu m-a respins. Se agață de tricoul meu în timp ce eu îi cuprind fața cu mâinile.

-A fost atât de rău? mă întreabă după ce rupe sărutul.

-Nu cred că va putea să mă privească în ochi prea curând, spun trist.

Îmi cuprinde fața în mâinile ei mici, forțându-mă să o privesc din nou.

-Sunt sigură că te va ierta. Sunteți familie, iar familia e mereu acolo să te sprijine.

Aș vrea să o cred, dar la ce experiență am eu cu familia, nu pot. Nu spun că sora mea mă va urî toată viața ei; Katia nu e așa, dar nu te poți baza tot timpul pe cineva doar pentru că aveți același sânge. Poate în alte familii, dar nu în a mea.

-Pot doar să sper.

-Ți-am promis, nu-i așa?

De-ar fi așa de ușor.

Makani își lipește obrazul de pieptul meu, determinându-mă să zâmbesc. E atât de mică și, totuși, se potrivește perfect în brațele mele.

-Pot să te întreb ceva?

Inspir adânc și îi răspund afirmativ.

-Ce-ai făcut atât de grav?

Nu se uită la mine când mă întreabă, ceea ce mă bucură. Nu cred că i-aș putea spune, privind-o în ochi. E ciudat că sunt pregătit să îi spun totul, pe cât mi-a fost de greu să îi spun Katiei.

Poate asta a fost problema. Știam că imediat ce Katia va afla, inima îi va fi sfâșiată și nu mă va mai privi vreodată la fel. Știam că odată ce va afla adevărul, mă va privi și își va aminti cât de mult am mințit-o.

Deși Mak, dintr-un anume motiv, înseamnă mult pentru mine, mă pot descurca în cazul în care nu va mai dori să mă vadă.

-Sora mea mai mică, Elena, a murit acum doi ani, iar eu i-am ascuns totul Katiei, spun dintr-o dată.

Să aud aceste cuvinte ieșite din gura mea mă face să realizez cât de idiot am fost. Mă face să realizez că, încercând să o protejez pe Katia de durere, i-am adus mai multă. În loc să o țin lângă mine, am îndepărtat-o.

În loc să pierd o soră, le-am pierdut pe amândouă.

Makani a înghețat în brațele mele. Nu îmi spune nimic, nu face nimic, nu se uită la mine. Mă așteptam la reacția asta. Într-un minut se va depărta de mine și nu va mai dori să mă vadă.

-De ce?

Oftez și o strâng mai tare în brațe. Dacă va pleca, măcar să îmi pot lua rămas bun în liniște.

-Am crezut că o protejez.

Un moment de liniște. Doar de atât am nevoie să spun adio în propria minte.

-Ești cel mai mare idiot pe care l-am întâlnit vreodată, spune și pleacă înainte să pot realiza.

Rămân acolo, în mijlocul sufrageriei, cu brațele întinse și privesc în urma ei.

A plecat. Știam că va pleca, dar nu credeam că mă va durea atât.