Sunetul pe care îl scotea vergeaua la impactul cu carnea era înfiorător. Şi totuşi, liniştea domnea. Nu urlete, nu ţipete, nu nimic. Cine era bătut cu siguranţă se obişnuise.
Stând în picioare, condamnată la durere, fata nu scotea niciun scâncet. Probabil era din cauza faptului că nimeni nu o bătea?
Şi atunci, de unde se auzeau sunetele înfricoşătoare? Vâjâitul vergelei şi plescăitul înfundat- la contactul cu pielea? Fata se bătea singură. Cu ochi inumani, un zâmbet dement pe faţă şi o vergea din plastic, copila îşi lovea corpul cu sete, de parcă nu ar fi fost al ei. La fiecare lovitură zâmbea, de parcă ar fi fost mângâiată de o mână fină, pe tot corpul.
Pielea se înroşea şi se umfla în urma vergelei. Cristalul din ochii fetei era ca gheaţa, gheaţa de pe un lac secat, părăsit de toate lebedele ce cândva înotau în apa limpede şi cristalină. La fel de părăsit ca ea. Doar un corp fără suflet. Un suflet ce nu îşi găsea corpul, privat de bucuria unui cămin cald şi iubitor, un corp normal. Un corp ce nu era pedepsit de posesoare. Lovea cu putere, îşi muşca buzele şi atunci, de parcă şi-ar fi dat seama ce făcea..începu să plângă. Lacrimi mari ce o secau de putere, o umanizau. Poate nu era chiar atât de distrusă, sau era?
Auzise cândva că diavolul şi Dumnezeu erau persoane diferite. Şi totuşi, pentru ea erau una şi aceeaşi persoană. Dumnezeu fusese împărţit în două. Partea rea şi partea bună, astfel încât să nu fie egal oamenilor şi oamenii să nu fie egali lui. Se zicea că sufletele înnegrite mergeau în Iad..unde ar fi mers sufletele dacă ar fi fost doar Dumnezeu? Unde ar mai fi putut fi pedepsite pentru nedreptăţile din timpul vieţii? Nicăieri! Dumnezeu ar fi fost nevoit să îşi bată cu propria mâna copii, şi atunci nu ar mai fi fost bunătatea întruchipată, nu? Din acest motiv ajunsese să creadă că acest aşa numit Dumnezeu trimitea sufletele în iad, doar pentru că nu voia să fie El cel pe care se dădea vina.
Se bătea singură, nu voia să îi urască pe ceilalţi, doar pe ea însăşi. Dar nu reuşea..încă ţinea minte primele bătăi. Când ţipa, urla, zbiera şi încerca să se apere cu mâinile, picioarele, încovrigată, strânsă ghemotoc pe covor. Dar rafalele veneau neîntrerupt. Unde nimereau, în spate, peste degete, faţă, mâini.
Şi atunci se hotărâse să se sinucidă.
Dar nu avea destul curaj, sau era oare laşă?
Timpul trecu, întrebându-se mereu de ce nu avusese curajul să se sinucidă atunci. Şi îşi dădu seama, în timpul unei bătăi, când îşi strânsese genunchii la piept, cu capul băgat între aceştia, şi mâinile peste cap, îşi dăduse seama..nu era nici laşă şi avea şi destul curaj. Laşi erau cei ce preferau să plece în neant. Erau laşi pentru că le era frică să continuie lupta, să încerce să înoate în ritm cu ceilalţi. Aşa se hotărâse să fie ea un model pentru ceilalţi. Aşa ajunsese să se bată singură. Acum nu mai simţea durerea de la început, sau poate o simţea dar nu mai era aceeaşi durere. Corpul nu i se obişnuise încă cu aceste bătăi atât de animalice, dar sufletul da.
Pielea reacţiona la fiecare atingere, se umfla, se înroşea, de multe ori făcea şi băşici, se întărise de la atât tăbăcit, în unele părţi avea chiar şi cicatrici, locuri unde vergeaua fusese prea nemâncată şi muşcase din carne, lăsând şanţuri sângerânde în piele.
Se simţea bine când se bătea.
Poate era nebună, sau poate din contră, era doar un om normal ce se antrena în fiecare zi pentru examenul pe care urma să îl dea. Doar că examenul ei nu consta în răspunsuri şi întrebări. Examenul ei consta în voinţa cărnii. La ora şapte, în fiecare zi, de câţiva ani- avea de dat examenul propriu. Era bătută pentru a i se arăta că puterea aparţine celui puternic, şi ea era doar un animal de la baza lanţului trofic. Şi totuşi, se bucura şi râdea pe ascuns.
Animalul nu ştia că ea nu mai simţea durerea şi că probabil nu ar mai fi putut trăi fără aceste bătăi de care -în timp- ajunsese să depindă. Din acest motiv se şi bătea singură, ca animalul să creadă că suferea enorm de pe urma bătăilor sale.
La început voise doar să îşi taie venele, dar exista riscul să moară din cauza unei tăieturi prea adânci. Se muşcase de încheieturi, înfigându-şi dinţii în propria carne, până simţea că nu poate să muşte mai puternic de atât şi rămânea cu dunguliţe vişinii, tremurate în urma dinţilor. Apoi ajunsese la a se lovi singură. Şi aşa rămăsese. Era cel mai convenabil mod. Şi cel mai ieftin.
Câteva lovituri, cu avânt, ducând vergeaua până în spate, apoi cu viteză lovea unde nimerea.
Nu se simţea mereu bine, în urma loviturilor; de câteva ori vomitase şi sânge. Dar nu plecase la spital. Ultima oară mersese la spital deoarece animalul o lovise peste degete, în timp ce îşi ferea capul, când îi rupsese cartilajele de la mâna stângă. Şi fusese nevoită să facă o operaţie de la care rămăsese cu nişte cicatrici urâte; sub privirea plină de milă a doctorului ce primise ca răspuns la întrebarea şocată pe care o adresase tatălui ei: " Cum a reuşit fiica dumneavoastră să îşi rupă degetele?" la care animalul răspunsese fără să se gândească că îşi rupsese degetele în timp ce apăra poarta, la football, o convinsese că făcea mai mult rău să meargă la spital decât să rămână acasă, vomitând sânge, cum se întâmpla acum.
Apoi se ştergea la gură, cu mâna stângă, unde încă avea un deget strâmb deoarece cartilajul nu se sudase corect şi o luă de la capăt.
Asta îi era pedeapsa.
